🌻 Spune doar „Sâc”
A fost odată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, pe vremea când nenumărate erau creaturile lui Alah pe pământ și era mare păcat să vorbești prea mult – ei bine, în zilele acelea, trăia un om care avea un servitor pe nume Hasan, un copilandru cam încet la minte.
Hasan își vedea de treabă, neieșind din vorba stăpânului, cu o singură excepție: uita într-o clipită tot ce i se poruncea să facă.
— Hasan! Îl strigă într-o zi stăpânul lui, ia bănuțul ăsta, du-te la piață și cumpără niște sare.
Hasan luă bănuțul și-l băgă în buzunarul pantalonului ponosit.
— Sare! Își spuse el. Cum să nu uit că e vorba de „sare”?
De data asta, era hotărât să țină minte porunca dată.
— Știu ce am să fac, se lumină el la chip într-un târziu. Am să repet tot timpul cuvântul, în drum spre piață. Astfel, sunt sigur că n-am să uit ce trebuie să spun.
În satul lui Hasan, cuvântul folosit pentru sare era “Sâc”. Așa că, repetând într-una „Sâc”, „Sâc”, „Sâc”, Hasan își târșăi picioarele încălțate în sandale pe drumul plin de praf care ducea la piață.
Și tot “Sâc”, “Sâc”, “Sâc” spunea, în vreme ce se opri lângă pod să-l privească pe un țăran care dădea la pește în râulețul care șerpuia prin sat. Hasan era hotărât să nu uite porunca dată, dar îi plăcea la nebunie să-i urmărească pe oameni pescuind. Așa că, repeta “Sâc”, “Sâc”, “Sâc”, în timp ce căsca gura la pescar.
Pe vremea aceea, în multe regiuni din Turcia, cuvântul “Sâc” însemna “nimic” și exact
nimic pirndea pescarul în vreme ce Hasan îi tot cobea “Sâc”, “Sâc”, “Sâc”.
Pescarul începu să se înfurie, de i se buluciseră ochii ca la borască:
— N-ar trebui să spui asta, bolborosi el în culmea mâniei.
Hasan îl privi surprins:
— Dar ce-ar trebui să spun?
— Ar trebui să spui: “Să fie vreo trei sau cinci din ei” răspunse pescarul. Să fie vreo trei sau cinci din ei!, asta ar trebui să spui.
Hasan era atât de dornic să țină minte ce ar trebui să spună, încât începu să repete îndată:
— Să fie vreo trei sau cinci din ei! Să fie vreo trei sau cinci din ei!
Când fu sigur că vorbele îi intraseră bine în cap, își văzu de drum, lipăind cu sandalele prin praful uliței spre piață.
Pe drum, îi ieși în față o procesiune funerară. Hasan se opri la marginea drumului, lăsând mulțimea să i se scurgă prin față și repetând cu voce tare:
— Să fie vreo trei sau cinci din ei.
Una din rudele mortului îl auzi și se înfurie cumplit:
— Să-ți fie rușine, băiete! N-ar trebui să spui asta.
Hasan se holbă uimit:
— Atunci, ce ar trebui să spun? Se bâlbâi el.
— Ar trebui să spui: “Fie ca Alah să aibă grijă de sufletul lui!”, răspunse ruda mortului. Fie ca Alah să aibă grijă de sufletul lui. Asta ar trebui să spui.
Hasan repetă:
— Fie ca Alah să aibă grijă de sufletul lui. Fie ca Alah să aibă grijă de sufletul lui.
Când fu sigur că va ține minte ce-ar trebui să spună, își văzu de drum mai departe, spre piață. Lipăia grăbit pe uliță, tot repetând de zor: „Fie ca Alah să aibă grijă de sufletul lui!”, când simți în aer unda unui miros ciudat. Adulmecând după duhoarea tot mai persistentă, dădu peste un câine mort, care zăcea la marginea drumului.
— Fie ca Alah să aibă grijă de sufletul lui! Fie ca Alah să aibă grijă de sufletul lui!
Turuia Hasan, nedezlipindu-și privirea de pe leșul animalului.
Tocmai atunci, un bărbat trecu pe acolo și-l auzi pe Hasan vorbind de unul singur. Bărbatul se apropie curios, să vadă cine e jelit, dar nu zări decât un câine mort.
— Băiete, ești nebun? Îl întrebă el nedumerit. N-ar trebui să spui asta.
Hasan nu știa ce să mai creadă. Să fi încurcat iar cuvintele pe care le avea de spus?
— Ce ar trebui să spun? întrebă el cu glas nesigur.
Bărbatul îl lămuri pe dată:
— Ar trebui să spui: “Phh! Ce duhoare! Phh! Ce duhoare îngrozitoare!” Asta ar trebui să spui.
Nasul lui Hasan încuviință și el că străinul avea dreptate. Dar, pentru a nu fi uitate, vorbele trebuiau să fie învățate, așa că, Hasan prinse a le repeta:
— Phh! Ce duhoare! Phh! Ce duhoare îngrozitoare!
Și își văzu de drum, iar gura nu-i tăcu o clipă. Tot lipăind pe uliță, întâlni trei femei care tocmai ieșeau de la baia publică, strălucind de curățenie și mirosind îmbietor. Femeile îl auziră cum repeta de zor:
— Phh! Ce duhoare! Phh! Ce duhoare îngrozitoare!
Femeile nu stătură mult pe gânduri și, lăsând jos traistele în care aveau lucrurile de baie, puseră mâna pe pietre și începură să le arunce în Hasan.
— Cum poți să spui asemenea lucruri? Cum îndrăznești să spui așa ceva?
Sărmanul Hasan se zăpăcise de tot:
— Pe Alah, ce ar trebui să spun? Le imploră pe cele trei femei.
Una din ele îi răspunse imediat:
— Ar trebui să spui: “Pe Alah, dar ce minunată priveliște!”, asta ar trebui să spui.
Celelalte două îi întăriră vorbele:
— Da, asta ar trebui să spui: “Pe Alah, ce priveliște minunată!”.
Hasan făcu o plecăciune și începu să repete:
— Pe Alah, ce priveliște minunată!
Cele trei femei zâmbeau satisfăcute în vreme ce-l urmăreau pe Hasan lipăind pe în josul uliței spre piață, rostind cât îl ținea gura cuvintele proaspăt învățate.
Și tot ținând-o cu „Pe Alah, ce priveliște minunată!”, Hasan ajunse lângă doi bărbați care încinseseră o bătaie de toată frumusețea. Hasan se opri din drum, să-și bucure privirea cu încleștarea luptei, dar nu uita să rostească:
— Pe Alah, ce priveliște minunată!, taman când unul dintre bărbați îl pocni zdravăn
pe celălalt.
Și iar: — Pe Alah, ce priveliște minunată!, chiar în momentul când celălalt combatant răspunse cu o lovitură la fel de puternică.
Atât le trebui celor doi bătăiuși. Lupta era a lor, nu aveau nevoie de spectatori zeflemitori, așa că tăbără pe Hasan și începură să-l ia la pumni: — N-ar trebui să spui asta! Răcni unul dintre ei.
Clănțănind de frică, Hasan întrebă printre gemete: — Dar ce ar trebui să spun, fie-ți-vă milă?
Unul dintre bărbați îl lămuri printre scatoalce:
— Ar trebui să spui: „Nu faceți asta, oameni buni! Vă rog, împăcați-vă!”
— Da, asta ar trebui să spui, întări și celălalt bărbat.
Hasan porni fuguța pe uliță, turuind de zor cuvintele proaspăt învățate, scatoalcele primite convingându-l că, de data asta, era musai să le țină minte. Când se depărtă binișor, pasul i se mai domoli și ajunse lângă doi câini care se tăvăleau în praf, încleștați într-o luptă teribilă. Un spectacol ca ăsta nu putea fi pierdut și Hasan se opri, curios să vadă cine va învinge, dar neuitând să repete:
— Nu faceți asta, oameni buni! Vă rog, împăcați-vă!
Un alt gură-cască, care se oprise lângă el, îl privi cu ochi mari:
— Ești nebun? N-ar trebui să spui asta.
Hasan mai să-și înghită limba de uimire:
— Atunci, ce ar trebui să spun? se bâlbâi el.
— Ei, răspunse omul după o scurtă pauză, trebuie să spui: “Pleacă, potaie! Marș, javră!”. Asta ar trebui să spui.
Hasan își văzu de drum, bucuros că acum știa ce să spună în piață. Tot lălăind vorbele de abia învățate, intră în piață.
La prima dugheană, un cizmar tocmai se apucase de treabă. Meșterul ținea între dinți o bucată de piele și o întindea, cât să-i fie de ajuns pentru un pantof.
— Pleacă, potaie! Marș, javră! Auzi cizmarul și, părându-i-se că vorbele îi erau adresate, scuipă bucata de piele și începu să-l ocărască pe Hasan.
— Javră ești tu! N-ar trebui să spui așa ceva.
Hasan oftă din toți rărunchii. Pe Alah, ce tot îl zăpăceau oamenii ăștia:
— Meștere, te rog, nu te supăra, începu el să se vaiete. Lămurește-mă! Ce ar trebui să spun?
Cizmarul îi răspunse cu bunăvoință:
— Băiete, nu ar trebui să spui nimic. Doar “Sâc!”
— Oh! Îți mulțumesc! Țipă Hasan în culmea fericirii. Exact asta trebuia să țină minte.
Plecă cu pas vioi și, puțin mai departe, cumpără sare.