🌻 Sultanul cel gras și răspunsul corect

              A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, un sultan căruia îi plăcea la nebunie să mănânce. De câte ori avea ocazia îl găseai, ba la masă înfulecând de zor, ba în fața unei tăvi plină cu fel de fel de bunătăți, ciugulind cu spor. În stomacul lui intrau, una după alta, supă de iaurt cu orez, carne cu iaurt, iaurt cu fructe. Movilițele de chifle rumene cu miez pufos și coajă crocantă dispăreau cât ai bate din palme.

              La fiecare masă sultanul se înconjura de sfetnici, fiecare dintre ei ciugulind când și când, mai mult ca să nu-și supere stăpânul. Muzicanții cântau, iar fete frumoase învăluite în mătăsuri se unduiau în ritmul muzicii. O fântână arteziană își trimitea jeturile de apă cristalină, iar păsări în toate culorile pământului ciripeau în colivii. Ce să vă mai spun, orele de masă erau o adevărată desfătare.

              Sultanul avea un cântar special și nu trecea o zi fără ca el să nu vadă cum stă cu greutatea. De câte ori se cântărea, un zâmbet îi mijea pe buze, bucurându-se că se îngrașă tot mai mult, așa cum îi stă bine unui adevărat stăpân. Mai mult ca sigur că va ajunge să fie cel mai gras sultan de pe fața pământului.

              Dar nu există lucru bun care să n-aibă și o parte rea. Într-o zi, depășit de greutatea sultanului, cântarul se strică. În ziua aceea, spre marea lui uimire, sultanul descoperi că nici măcar să pășească nu mai putea, de gras ce era. Picioarele i se umflaseră și îl dureau îngrozitor. În tron se căscase o despicătură, care se tot lărgea, până se prăbuși și tronul.

              Tâmplarii îi croiră alt tron, de două ori mai zdravăn decât cel care se rupsese. Una câte una, cămășile începură să-i pleznească pe la cusături. Apoi veni rândul șalvarilor.

              Croitori din toată împărăția fură chemați să-i facă alte veșminte. Situația se înrăutățea cu fiecare zi: sultanul nu mai reușea să intre în cada de la baia sa. Meșteri sosiră degrabă și construiră o nouă cadă, suficient de largă ca să se scalde în ea doi tauri zdraveni.

              Era clar că se îngrășase prea mult. Trebuia făcut ceva de urgență, înainte ca situația să nu scape definitiv de sub control. Vestitorii plecară în cele patru zări ale împărăției.

            — Sultanul are nevoie de un doctor. Cine poate să-l ajute pe sultan să slăbească?

Deschideți-vă bine urechile! Recompensa va fi pe măsură!

Și doctorii din cele patru colțuri ale împărăției se grăbiră spre palat. Unii, tobă de

carte, cărau nenumprate tomuri cu fel de fel de rețele și tratamente. Alții aduceau tot soiul de medicamente. Și nu era unul dintre ei să nu fie convins că-l poate ajuta pe sultan. Primul doctor îl cercetă și-l descusu în toate felurile pe sultan. Apoi, pe ton solemn, lansă verdictul:

            — Prealuminate, trebuie să mănânci doar fructe și nimic altceva.

Sultanul îi dădu ascultare și timp de șapte zile nu mâncă decât fructe. Fructe la micul dejun, fructe la prânz, fructe la ceaiul de după-amiază, fructe la cină. Se strădui ca la fiecare masă să mănânce numai fructe. Ei, bineînțeles, între mese, mai ciugulea ici și colo. Să te tot lingi pe degete după un piept de pui bine rumenit pitulat într-o grămăjoară de orez. Și nimic nu e mai delicios pe lumea asta decât baclavalele, nu una, o tavă întreagă. Doctorul veni la sfârșitul săptămânii să-l examineze pe sultan. Sultanul era mai gras ca niciodată.

          — În temniță cu el! Răcni sultanul. Și de mâncare să-i dați doar fructe. Iar mie se vede treaba că nu-mi priește regimul ăsta doar cu fructe.

Un al doilea doctor îl cercetă și descusu în tpate chipurile pe sultan. Apoi, pe ton solemn, lansă verdictul:

        — Prealuminate, n-ai voie decât ceai fierbinte neîndulcit.

Sultanul îi dădu ascultare și timp de șapte zile bău doar ceai fierbinte neîndulcit. Ceai fierbine fără zahăr la micul dejun, ceai fierbinte fără zahăr la prânz, ceai fierbinte fără zahăr după-amiază, ceai fierbinte fără zahăr la cină. Ei, bineînțeles, între reprizele de ceai mai ciugulea și el câte ceva, fiindcă foamea îl chinuia nespus. Un pilaf cu niște copănele de pui este o chestie atât de gustoasă. Și ce poate fi mai delicios pe lumea asta decât baclavalele, nu una, o tavă întreagă. Al doilea doctor veni la sfârșitul săptămânii să-l examineze pe sultan. Sultanul era mai gras ca niciodată.

      — În temniță cu el! Răcni sultanul. Să-i dați doar ceai fierbinte fără zahăr. Iar mie se vede că nu-mi priesc deloc ceaiurile fierbinți fără zahăr.

Lung era șirul doctorilor la poarta palatului.

      — Sultanul să facă băi de aburi în fiecare zi, decise al treilea doctor.

Focul duduia continuu la saună, iar aburii fierbinți îl storceau de puteri pe sultan. Dar, între reprizele de saună, sultanul mai ciugulea câte ceva, de ici, de colo. Și al treilea doctor fu azvârlit în temniță.

      — Mișcare!

      — Doar carne!

      — Fără muzică și dans la masă!

      — Nimeni să nu-i țină tovărășie în timpul mesei!

      — Mai puțin somn!

      — Doar iaurt!

      — Masaje sănătoase de patru ori pe zi!

      — Să ia în fiecare zi pilulele astea speciale!

Unul după altul, patruzeci de doctori își încercară talentele și remediile pe pielea sultanului. Unul după altul fură azvârliți în temniță, fiecare condamnat să încerce pe propria piele remediul pe care-l recomandase. Iar sultanul se îngrășa tot mai tare.

Într-o zi întâmplarea făcu ca un hamal isteț să treacă prin fața palatului. Căra în spate, prinsă în chingi, toată mobila dintr-o casă.

      — Hamalule! Îl strigă vizirul. Vino să ne dai o mână de ajutor.

Hamalul lăsă pe pământ greutatea din spate și porni fuguța spre vizir. Cei doi ajunseră în fața sultanului.

      — Văd că poți să cari toată mobila dintr-o casă, spuse vizirul. Ia-l în brațe pe sultanul nostru și pune-l în patul său.

Hamalul rămase tăcut câteva clipe, uitându-se lung la sultan. Auzise și el de problema sultanului – de fapt, nu era om în împărăție care să n-o știe. În sfârșit, își luă inima în dinți:

      — Ce importanță are dacă stă pe tron sau pe pat? Oricum va muri peste patruzeci de zile!

Sultanul se sufocă de furie:

    — Cum îndrăznești? Răcni el. Apoi, pe un ton de abia șoptit, întrebă: De unde ști?

    — Știu! Răspunse hamalul. Crede-mă, vei muri peste patruzeci de zile.

    — Mincinosule! Aruncați-l în temniță! Ordonă sultanul.

Doi străjeri îl înșfăcară pe hamal și-l azvârliră pe scara strâmtă care dădea în temniță.

Dar profeția hamalului îl făcu pe sultan să-și piardă pofta de mâncare. Îi mai rămâneau de trăit doar patruzeci de zile! Își mușca furios buzele, își smulgea părul din cap, gemea și se văita milindu-și soarta.

La micul dejun de abia mai ciugulea puțin din pâinea prăjită.

La prânz îi era suficientă o bucățică de brânză.

La ceaiul de după-amiază se mulțumea cu firimituri dintr-o plăcintă cu prune.

La cină îi era deajuns o feliuță de kebab.

Nici pomeneală să mai ronțăie ceva între mese, mâncarea nu-l mai atrăgea deloc.

Zilele se scurgeau una după alta. Sultanul rămânea în pat, ros de neliniște. După ce trecu și a douăzecea zi, încercă să se ridice din pat. Picioarele îi erau amorțite, dar putea să meargă. Ore întregi patrulă prin cameră. I-au mai rămas doar douăzeci de zile de viață! Cămășile și pantalonii începură să atârne pe el, parcă se lăbărțaseră. Se întâmpla ceva straniu cu ele, îi erau mult prea largi.

La sfârșitul celei de-a treizeci și noua zi sultanul îl chemă pe vizir.

      — Mâine am să mor, murmură el. Stai jos să-ți dictez testamentul meu.

Oftând de mama focului, îi spuse vizirului să scrie că-i lasă împărăția fratelui său mai mic. Cine s-ar fi gândit vreodată că sultanul cel mai gras din lume va sfârși așa?!

Veni și a patruzecea zi. De dimineață sultanul începu să patruleze prin cameră, de la ferestrele din est la cele din vest, de la cele din nord la cele din sud. Se uita pe ferestre și ofta: afară viața își urma cursul. Ce nefericire să părăsești o împărăție atât de frumoasă. Dar noaptea aceea va fi ultima pentru el.

Noaptea se scurse lăsând loc primelor licăriri ale zorilor: va fi o zi însorită și frumoasă.

Din minaret se auzi chemarea familiară a muezinului. Păsările ciripeau în copacii din grădina palatului. Sultanul se trezi.

Încă adormit, se frecă la ochi. Deodată se ridică în capul oaselor. Era cea de-a patruzeci și una zi, iar el încă trăia!

        — Lăudat fie numele lui Allah! Se bucură el. Aduceți-l pe hamal.

Vizirul însuși coborî în fugă pe îngustele trepte de piatră spre hăul temniței. Cei patruzeci de doctori, nevolnici și slăbiți de lunga înfometare, de abia reușiră să-și îndrepte privirile spre vizir. Doar hamalul se ridică de pe lespede.

      — Stăpâne, suntem în cea de-a patruzeci și una zi, spuse el.

      — Ai dreptate, aprobă vizirul. Sultanul m-a trimis să i te aduc.

Hamalul îl urmă pe vizir pe scara întortocheată. Ce o să se întâmple acum? Ce ar putea să-i spună sultanului?

      — Ah, iată-te! Rânji sultanul care stătea rezemat pe o pernă în pat. Ai spus că am să mor în patruzeci de zile și, iată, am ajuns în cea de-a patruzeci și una zi și încă trăiesc. Ai mințit!

      — S-ar putea, răspunse hamalul și un zâmbet îi miji pe buze. Dar, stăpâne, vedeți că ați slăbit!

Pentru câteva clipe sultanul rămase fără grai. Apoi un zâmbet i se lăți pe față.

Dintr-o mișcare era jos din pat și începu să danseze prin cameră, cămașa de noapte fâlfâindu-i în jurul trupului. Își pipăi brațele subțiri, picioarele subțiri, gâtul subțire. Da, era zvelt, slăbise!

    — Aduceți un alt cântar! Tună el.

Slujitorii se grăbiră să aducă cel mai zdravăn cântar din împărăție. Sultanul se sui pe un platan.

    — Umpleți celălalt taler cu aur până când greutatea de acolo va fi în balanță cu a mea.

Slujitorii dădură ascultare poruncii și aruncarp cu toptanul galbenii pe taler, până când cele două platane fură egale ca greutate.

    — Aurul ăsta este răsplata pentru marea ta înțelepciune, spuse sultanul. Ia-l, și drumul să-ți fie călăuzit de Alah!

Hamalul își strânse comoara și, după ce se opri din plecăciunile și mulțumirile aduse sultanului, părăsi palatul. Gâfâind și sprijinindu-se de ziduri, cei patruzeci de doctori urcară scara temniței și fiecare plecă în treburile lui.

Iar sultanul trase învățătura carese cuvenea din această întâmplare și-și păstră o siluetă potrivită oricărui sultan care are simțul măsurii.

Și, după câte știu, stăpânește și acum acea împărăție.