🌻 Ce mai faci, bunico? de Mircea Sântimbreanu
Acum, că s-a dat vacanța de vară, că e vară cu adevărat, acum că o plimbare intră și în programul vacanței, și în cel al verii, o vizită făcută bunicilor e o chestiune de ore. Vă asigur că toți bunicii din țară ies, începând de azi, mai des pe la poartă, privesc cu mâna streașină la ochi, în zare, și întreabă:
- Oare nu-mi vine nepoțelul?
Sau:
- Care dintre ei o să apară azi?
Așadar, începând de azi, în pragul miilor de bunici se vor ivi și zeci de mii de nepoți, căci numărul mlădițelor e totdeauna mai mare ca al tulpinilor, și cu obrajii îmbujorați, vor zice:
- Ce mai faci, bunicule? Ce mai faci bunico?
Ei bine, tocmai despre acest „ce mai faci?” vrem să stăm de vorbă.
Există un „ce mai faci?” spus ca să fie spus! De formă sau de politețe. Iată-l:
- Ce mai faci, bunico, cari apă? Spargi lemne? Mda... Am vrut să văd ce mai faci.... La revedere. Mai trec eu pe la dumneata să văd ce mai faci....
Te-ai răsucit pe călcâie și ai plecat.... Bunica știe că ai treburi. Altminteri, desigur, își spune ea, ai mai fi rămas. Ea știe că într-o zi de vacanță un școlar are multe de făcut: un joc cu mingea, o plimbare cu o prietenă, pescuit, bicicleta... Se bucură că e zi cu soare, se bucură de bucuria ta, și totuși, în inima ei, nemărturisit, s-a lăsat o umbră, iar vara a pierit pentru o clipă. Cu toate acestea, fii sigur, a doua zi privește din nou în lungul străzii, cu mâinile streașină la ochi, și te așteaptă. Pe tine sau poate pe un alt nepoțel.
De data aceasta e zi cu ploaie, cerul e cu nori. Și iată, pentru că e vacanță, apare, un alt nepoțel. Și el deschide vorba cu „ce mai faci?”, dar este altceva.... Judecați singuri.
Ce mai faci, bunico? Cari apă? Dă-mi să te ajut eu... Mai dă-mi o găleată, să fie mai cu spor...
Nu e o treabă prea grea pentru un nepoțel destul de mare. Pentru un bătrân, firește, e mult mai greu...Bunica de-abia a avut timpul să-și șteargă pe furiș o lacrimă, că apa a și fost cărată.
- Și acum, bunico, ce mai faci? Nu mă pricep la bucătărie, dar dă-mi voie să-ți fac eu surcele. Pentru toată săptămâna.
Bunica aude zgomotul toporului. Afară plouă, cerul nu s-a luminat încă. Așadar lumina de pe chipul bunicii nu vine de afară. Nu, nu de afară. Iată și surcelele.
Afară timpul e posomorât și ploaia adaugă un rând de perdele ferestrelor. În casă însă parcă este mai mult soare ca oricând... Bunica își lasă inima mângâiată de aceste raze, și nici nu aude ce spune nepoțelul. Tresare.
- Ai spus ceva?
- Da. Ce faci dupămasă, bunico? Vii cu mine la teatru? Am luat pentru noi doi bilete...
Acum bunica știe de unde vine lumina. În casa ei a poposit vacanța. A adus-o nepoțelul.
