🌻 Zăpada mieilor de Mircea Sântimbreanu

         De cu seară Omul de zăpadă se pregăti să-şi ia rămas bun de la copii. Se jucaseră împreună toată iarna, dar cîteva zile de moină şi o boare primăvăratică îi vesteau că a sosit timpul să-şi facă bagajele. De fapt, aproape că nu mai avea ce împacheta: doi-trei nasturi de cărbune, o rămăşiţă de măturoi şi morcovul ce îi slujise drept nas. Pălăria — o oală smălţuită — avea de gînd să o păstreze pe creştet.

        Spre dimineaţă însă se trezi leoarcă de sudoare. Bătea un vînticel dinspre miazăzi, iar Omul de zăpadă simţea că se topeşte de căldură şi că, dacă mai întîrzie măcar un ceas, odată cu primele raze de soare se va prăpădi cu totul. Aşa încît, fără să mai stea pe gînduri, apucă unul din tăciunii ce-i încheiau vesta şi scrise pe primul gard, întocmai cum văzuse că fac şi unii copii: «Prieteni, mă găsiţi la Polul Nord. Adio.»

Făcu apoi o săgeată, arătînd nordul, şi porni agăţîndu-se de pulpana unui nor.

         La pol erau zăpezi albe, nesfîrşite sloiuri albe de gheaţă, şi, bineînţeles, urşi albi. Dar nu erau copii... Nici unul. Şi Omului de zăpadă i se făcu dor de ei. Aşa se face că ori de cîte ori vedea un nor venind din miazăzi, îl întreba:

         — Ce fac copiii de pe strada mea? Ce veşti mi-aduci de la ei?

         Într-una din zile un nor îi răspunse:

         — I-am văzut chiar ieri. Zburdau într-o grădiniţă printre straturile de

flori.

         — Flori? Ce sînt acelea? N-am văzut niciodată, spuse nedumerit Omul de zăpadă.

         — Nişte bulgăraşi de zăpadă, roşii, galbeni, trandafirii...

         — Şi copiii se bat cu bulgări coloraţi?

         — Defel. Nici nu-i ating.

         — Atunci? întrebă uimit Omul de zăpadă, care văzuse atîtea bătălii cu bulgări necoloraţi.

         — Se plimbă prin parcul în care a răsărit iarba.

         — Ce e aceea iarbă?

         — E ca un covor de zăpadă verde şi moale.

         — Înţeleg: fac din ea oameni de zăpadă verde. Interesant.

         — Nu-i aşa cum îţi închipui. Copiii nici nu ating iarba.

         Omul de zăpadă rămînea tot mai nedumerit. Ştia că cea mai mare plăcere a copiilor este să zburde prin zăpadă. Şi acum să nu se atingă de ea, măcar că era o zăpadă moale şi colorată?

         — Şi ce mai fac copiii?

         — Se joacă în nisip.

         — Ce e nisipul?

         — O pulbere caldă ca o zăpadă de aur.

         — Aha, înţeleg. Îşi pun zăpada aceea aurie şi călduţă după gulerul paltoanelor, nu-i aşa?

         — Nu, copiii nu mai poartă paltoane.

         — Cum aşa? Acum cînd au atîta zăpadă de jur-împrejur: roşie, galbenă, trandafirie, verde, aurie, ca o ninsoare dintr-un curcubeu?... Dar norul nu-l mai auzea. Fumega din ce în ce mai depărtat... Omul de zăpadă nu pricepu nimic, şi pentru a lămuri totul hotărî să plece cu prima ocazie înapoi. Ardea de nerăbdare să vadă şi el zăpe­zile acelea colorate şi mai ales pe copiii care nu se băteau cu asemenea zăpezi... «Aşa ceva merită să fie văzut), îşi zicea întruna.

         Aşteptă un vînt mai zdravăn şi, cînd acesta trecu şuierînd pe lîngă sloiul lui de gheaţă, Omul de zăpadă i se urcă în spinare.

Ajuns la locurile ştiute, îşi dădu seama că norul nu minţise.

        De sus, oraşul părea troienit de zăpezi ciudate, verzi, galbene, roşii, mai strălucitoare decît toate zăpezile. Copiii alergau de ici-colo, dar nu se atingeau de ele... Erau atît de gingaşe!

        — Foarte bine fac, se bucură Omul de zăpadă. Dacă li-e dor de o bătaie cu bulgări de zăpadă, iată, scutur veşmîntul meu şi-l aştern la picioarele

lor, uşor ca o blăniţă albă de miel.

Rugă vîntul să-l ajute, şi dintr-o dată în tot oraşul răsună bucuria.

        — Zăpada mieilor! Zăpada mieilor! Copiii alergau să prindă ultimii fulgi de zăpadă din acel an.

       Şi nici unul dintre ei nu bănuia că era ultima joacă din anul acela pe care le-o dăruia Omul lor de zăpadă.

       Cînd peste vreo oră zăpada se topi, pe gardul de lîngă grădiniţă, din toate cuvintele scrise de Omul de zăpadă, la plecare, mai rămăsese doar ultimul cuvînt: ...«adio»...