🌻 Dați-mi un trup voi munților de Lucian Blaga

🌻 Date despre autor și operă:

Lucuan Blaga este un poet modernist, ca și Tudor Arghezi și Ion Barbu și aparține perioadei interbelice a literaturii române. Afirmând că „destinul omului este creația”, el este o personalitate de tip enciclopedic a culturii române, cu o contribuție marcantă atât în domeniul literar, cât și pe plan filosofic.

🌻 Publică volume de versuri : „Poemele luminii”, „Pașii Profetului”, „În marea trecere”, „Laudă somnului”, „La cumpăna apelor”, „La curțile dorului”, „Nebanuitele trepte”.

🌻 Piese de teatru: „Meșterul Manole”, „Tulburarea apelor”, „Cruciada copiilor”, „Zamolxe, mister păgân” etc.

🌻 Publică și studii de filosofie: „Trilogia cunoșterii”, „Trilogia culturii”, „Trilogia valorilor”.

        Aspecte ale sistemului filosofic blagian, Lucian Blaga este singurul poet cu sistem filosofic propriu. Poezia sa este, așadar, expresia gândirii filozofice blagiene. În concepția sa, în centrul universului se află noțiunea de mister asupra căruia se exercită două tipuri de cunoaștere : paradisiacă și luciferică.

       Cunoașterea paradisiacă se bazează pe gândirea științifică, de tip rațional, o cercetare minuțioasă care distruge misterul, neputând pătrunde dincolo de limita fixată de Marele Anonim.

       Cunoașterea luciferică (gândirea poetică) are drept scop potențarea misterului. Spre deosebire de cercetător, poetul, prin intermediul imaginilor artisitice, poate pătrunde mai ușor în miezul tainei, în esența ei, sporind-o :”Datoria noastră în fața unui adevarat mister nu este să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult încât să-l prefacem într-un mister și mai mare”.

🌻 Apariție. Temă. Poezia „dați-mi un trup voi munților” aparține celui de-al doilea volum de versuri blagian, „Pașii profetului (1921) și exprimă elanurile vitaliste ale eului, încadrându-se liricii existențial-filozofice.

🌻Semnificația titlului.

Titlul este amplu și sintetizează problematica poeziei, anume dorința de comunicare a sufletului cu elementele naturii eterne, în lipsa unui trup propriu, atotcuprinzător.

🌻 Structură și semnificații. Poezia este alcatuită din cinci unități strofice și un vers-concluzie, reliefând latura dionisiacă, de factură expresionionistă a personalității blagiene. Prima unitate strofică debutează cu o lamentație a spiritului claustrat într-un mult prea necuprinzător față de elanurile vitale ale sale. Mărcile gramaticale ale prezenței eului liric în text („am”, „meu”, „eu”, „nu pun ”, „port”) conferă textului caracterul de confesiune subiectivă. Epitetul „trecător”, atribuit materialității, semnalează dimensiunea perisabilă a existenței umane, care nu poate fi glorifica simbolic prin cununi de „flori albe„ (puritate) și „roșii” (vitalitate); „lutul” din care trupul este alcătuit, e „slab” și „stâmt”, ceea ce marchează discrepanța uriașă dintre corporalitate și spiritualitate. „Strașnicul suflet” aparține unei sfere superioare, coborâte în contingent, în inferioritate, din cauza incapacității trupești de înălțare spre transcendent.

       Dacă în prima unitate strofică verbele sunt la modul indicativ, timpul prezent, sugerând starea de permanență, în cea de-a doua tonul devine imperativ, într-o dezlănțuire sufletească neobișnuită, a cărei principală motivație depășește firescul: universul înconjurător este implorat să remedieze decalajul dramatic suflet-trup: „Dați-mi un trup/voi munților/,mărilor,/dați-mi alt trup să-mi descarc nebunia/în plin.” Muntele„ și  „marea” sunt elemente ale naturii, devenite metafore-simbol pentru statornicie, grandios, imensitate; doar ele pot oferi ființei perisabile un alt ”trup”, care să cuprindă exuberanța nestăvilită a unor stări sufletești duse extrem. Exuberanta este numită metaforic „nebunie”, înțeleasă ca stare de maximă conștiență.

Pământul întreg, prin extrapolare, ar trebui să devină „trunchi” și „piept” pentru „inima năpraznică”, doar în acest fel ar putea avea loc o nouă geneză, eul liric atribuind elanurile sufletești propriului trup - pământului numit metaforic „lăcașul furtunilor” și „amforă” pentru spirit.

Călătoria cosmică a „pașilor„ desprinși de contingent ar putea conferi sufletului libertatea absolută de exprimare a elanurilor creatoare, a propriilor aspirații.

🌻 Următoarele două unități strofice prezintă sentimente antitetice trăite până la paroxism: iubirea și ura. Modul verbal este condițional-optativul, timpul prezent marcând o dorință posibil de împlinit la nivel imaginar. Sufletul îndrăgostitului aspiră spre cer, simbol al idealului în iubire; brațele sale, identificate metaforic cu mările, ar „frânge” mijlocul acestuia într-o îmbrățișare cosmică a contingentului cu transcendentul. Sărutul stelelor exprimă, la nivel conotativ, aspirația dintotdeauna a ființei umane spre planul superior.

Ura, ca și iubirea, este dusă tot până la extrem. „Picioarele de stâncă” ale trupului hiperbolizat, aflat în comuniune cu natura eternă, au capacitatea de „a zdrobi” „bieți sori călători”, într-o imagine apocaliptică, distructivă, ceea ce conferă eului claustrat în propriul trup, satisfacția eliberării de sentimente negative („poate-aș zâmbi”).

🌻 Concluzia, introdusă prin conjuncția coordonatoare adversativă „dar”, care marchează o schimbare radicală a planului, revine la resemnare și lamentație: „dar numai pe tine te am trecătorul meu trup”. Materialitatea continuă să fie o sursă de întristare a sufletului.

🌻 Elemente de prozodie. Poezia este de factură modernistă, prin înlăturarea rigorilor formale; versul este liber, rima lipseste, unitățile strofice sunt inegale.

🌻 Concluzie. Pentru Lucian Blaga, poezia devine o „experiență nemijlocită a exprimării de sine”..(Nicolae Balotă)

                                🌻 Dați-mi un trup voi munților de Lucian Blaga

Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,
şi totuşi
flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,
căci lutul tău slab
mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet
ce-l port.

Daţi-mi un trup,
voi munţilor,
mărilor,
daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia
în plin!
Pământule larg, fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei năprasnice inimi,
prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,
fii amfora eului meu îndărătnic!
Prin cosmos
auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi
şi-aş apare năvalnic şi liber
cum sunt,
pământule sfânt.

Când as iubi,
mi-aş întinde spre cer toate mările
ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,
spre cer,
să-l cuprind,
mijlocul să-i frâng,
să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aş urî,
aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă
bieţi sori
călători
şi poate-aş zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.