🌻 Divina comedie de Dante Alighieri

        Dante Aligheri, nascut la Florenta in 1265, intr-o familie nobila, dar nu prea instarita.A avut o viata plina si aventuorasa, din tinerete s-a aratat deosebit de interesat de stiinta si arte. A fost scriitor, filosof, poet, dar si cavalerist in armata florentina. A participat la viata politica a orasului sau, facandu-si mai multi dusmani decat prieteni. In 1302 a fost srughiunit si apoi alungat pentru totdeauna din scumpa lui Florenta.

        Atunci a inceput sa cutreiere Italia, ca oaspete a mai multor printi, naddajduind tot timpul ca se va intoarce in patrie si ca statele italiene, care se razboiau intruna vor avea aprte de pace. 

        In toata aceasta periaoda si-a mangait surghiunul cu credinta in geniul sau, cu stiudiul, poezia dar mai ales cu iubirea pentru Beatrice, urmand o periaoda nostalgica de la pierderea ei prematura. Beatrice fusese dragostea lui din tinerete, care murise prematur in 1290.

        Despre opera sa de capatai "Divina comedie", Voltaire scria ca "se va bucura de o faima nemuritoare, pentru ca nimeni nu o citeste", dar previziunea lui a fost dezmintita de istorie, ajungand una din cartile de renume a literaturii universale.

Divina comedie - comentariu de părți

1. Infernul

       Fara sa stie Dante se ratacise si ajunsese intr-o padure deasa, salbatica si intunecoasa, aflata pe fundul unei vai. Ii era o teama cumplita dar inaintea anevoie pana cand vazut varfurile copacilor desi si teposi, apoi o colina inverzita luminata de soare, aceasta facandu-l sa-i vina inima la loc. Inainta spre colina dar deodata o pantera  cu blanapatat ii taie drumul. Se sperie, dar isi continua drumul. Continua sa mearga dar in fata lui se aseza un leu puternic si o lupoaica slaba si fioroasa. Statea tintuit locului nestiind ce sa faca, nu gasea salvarea niciunde, in afara celor 6 ochi fiorosi care-l priveau fix.

      Stand el si cantarindu-si sansele de supravietuire, se trezi in fata lui cu o silueta stranie, aproape transaprenta. Striga dupa ea, imporand-o sa aiba mila de el si sa-l ajute. Silueta ii vorbi cu un glas parca dintr-o alta lume: " - Nu sunt om, dar am fost, cu mii de ani in urma. M-am nascut din parinti mantovani, in vremea lui Iulius Cezar.Am fost poet si am cantat caderea Troiei si calatoria eroului Enea."

     Dante,luminandu-se la fata si gura i se deschise larg zambitoare, prinse a vorbi: " - Atunci tu trebuie sa fii Virgiliu, marele poet roman! Am invatat multe de la tine! O! maestre, il implora el, ajuta-ma sa ies de aici!"

Cele noua cercuri ale Infernului

   Cel recunoscut ca poetul Virgiliu, ii raspunse ca va iesi cu siguranta, dar pentru asta mai are de strabatur drum lung. Spundu-i sa mearga alaturi de el in Infern. Dante cu inima cat un purice, cu privirea plina de speranta il intreba: " Si apoi in Paradis?"

   Virgiliu ii spuse ca va ajunge acolo, dar nu el va fi calauzitorul sau, ci altcineva mai vrednic decat el.

    O pornira la drum. Soarele apunea si valea se cufunda incet-incet in linistea noptii. Dante mergea in urma lui Virgiliu si o multime de intrebari ii strabateau minte, cum sa mearga in Infern? Si de ce? Cine ar fi putut face asta, fara ajutor divin? Coplesit de atatea intreabri isi intreba mentorul daca e demn sa-l urmeze pe lumea cealalta. Contiuand sa mearga, fara sa se intoarca spre el, Virgiliu ii spune ca numai frica il face sa vorbeasca asa si sa fie linistit, caci asta e voia Domnului, pentru ca El l-a trimis, stiind ca se afla in primejdie, mijlocitoarea a fost Maica Domnului, care s-a indurat la rugamintile si lacrimile lui Beatrice. Cand auzi numele de Beatrice, inima lui Dante de stranse, amintindu-si cum s-a stins iubita sa in floarea tineretii. El se simti incurajat, tulburat dar si plin de speranta, de aceea ii spuse maestrului sau:"Indruma-mi pasii, stapanul si maestrul meu!"

   Cei doi pornira si ajunsera in fata unei porti mari pe care scria:"Prin mine treci spre locul de durere, prin mine treci spre vesnica jelire" si se termina astfel:"Voi, ce intrati aici, lasati orice speranta"

   Vazand cele scrise, dante se infricosa din nou, si abia baigui, "nu inteleg, nu stiu". Virgiliu ii prinse mana si trecura pragul blestemat.

   In intunericul de nepatruns se auzeau suspine, plansete, vaiete, graiuri felurite, blsteme infioratare, strigate de durere si ura. Era atata zarva, incat Dante incepu sa tremure de frica. Intreba cine plange asa rau, Virgiliu ii raspunse ca plang cei care au trait o viata fara onoare si fara virtute, care n-au stiut sa aleaga intre bine si rau.

  Mersera mai departe si Dante vazu o gramada de oameni care alergau dupa un steag fara stema. Erau sufletele celor care in viata nu voisera sa faca nicio alegere iar acum erau osanditi pe vecie sa urmeze un steag fara stema. 

   Ajunsera pe malul unui rau intunecat. Era Archeronul, primul dintre raurile din Infern, pe maul caruia se calcau in picioare, gemand, alte suflete.In fata lor aparu ca din senin o barca care era condusa de un luntras batran, cu parul si barba ninse de vreme. Le spuse ca a venit sa-i treaca pe malul celalalt, spre ger si foc, spre intunericul etern,atentionandu-i ca nu vor mai vedea cerul. dar uitandu-se mai bine si dandu-si seama ca Dante e viu ii spuse sa plece, dar acesta ramase pe loc incapatant, ceea ce duse la mania batranului, care-i striga la el :"- Pleaca iti spun! Luntrea mea nu e de tine!

    Virgiliu ii taie vorba si-i spuse:" - Ia mai taci Caron! Asa a hotarat cel care hotareste pentru toti!". Caron dadu din umeri, dadu cu vasla si aduna sufletele condamantilor pe care urca in barca. Acestea urlau, se vaitau si blestemau.

 De atata zarva, Dante isi pierdu firea si lesina, trezindu-se ca prin minune la marginea prapastiei Infernului, care parea foarte adanca, desi era prea intuneric sa o vada bine.Il intreba pe maestrul sau unde se aflau. "- In primul cerc al Infernului: urmeaza-ma si vei vedea!". Coborara pe o poteca, in primul dintre cele noua cercuri care alcatuiesc Infernul, un imens con rasturnat, cu varful spre centrul pamantului. In acest prim mare cerc, nu se auzeau tipete sau vaiete, fiindca acolo nu era suferinta, ci doar tristete. Aici Virgiliu ii spuse:"- Ne aflam in nimbul in care se gasesc sufletele celor care au trait cinstit, dar care, din pacate nu au fost botezati, deci nu pot fi primiti in Purgatoriu sau in Paradis."

   In primul mare cerc, erau eruditii, mintile luminate si marii poeti ai Antichitatii: Homer, Horatiu, Ovidiu, Luncan. Virgiliu se opri sa vorbeasca cu ei, spre surprinderea si mirarea lui Dante care-i asculta fascinat. 

   In departare, rasarea un castel maret, aparat de sapte randuri de ziduri. Intrara inauntru prin cele sapte porti, unde Dante vazu pe cei mai de seama ai Greciei si ai Romei: eroi, conducatori, eroine, filosofi. Mersera mai departe inaintand spre cel de-al doilea cerc al Infernului. In fata intrarii in adevaratul Infern, statea de straja Minos, urias si amenintator. Pe vremuri fusese regele Cretei, iar acum ajunsese judecator in Infern. In fata lui se aflau sufletel osanditilor, iar el le cerceta, ranjind infiorator, dandu-i fiecaruia cate-o pedeapsa si locul cuvenit intr-unul dintre cercurile Infernului. Minos avea o coada monstroasa: dupa ce il cerceta pe condamnat, si-o incolacea in jurul corpului in mai multe inele. daca de pilda si-o incolacea de trei ori, poruncea ca pacatosul sa fie azvarlit in ce de-al treilea cerc. Se uita si la Dante, caruia ii spuse:"-Pazea! Aici e usor sa intri, dar...." Virgiliu se incrunta si-i spuse sa inceteze, pentru ca Dante a venit aici din porunca Atotputernicului. Si trecu pragul, insotit de "ucenicul" sau.

Au ajuns intr-un loc cu stanci abrupte, cu prapastii adanci si noduroase, unde se auzeau bubuiturile unei furtuni vesnice si unde batea un vant foarte puternic, care ii lua cu sine pe osanditi, ca pe niste frunze vestede, ii zgaltaia, ii lovea unul de celalalt. Dante privea ingrozit vazandu-i alergand si tapand de spaima si disperare. Il intreba pe Virgiliu cine sunt oamenii aceia si de ce fugeau ingroziti.

      Aceia erau oamenii, care in timpul vietii s-au lasat orbiti de patima iubirii, i-a raspuns maestrul.Intalnira o femeie si un barbat strans imbratisati si Dante vru sa stie ce era cu ei. Indemnat de Virgiliu ii intreba cine sunt. Afla, astfel, ca sunt Francesca da Rimini si Paolo Malatesta. Au fost orbiti de pasiunea care i-a orbit si i-a dus la moarte. Dante isi aducea aminte de trista poveste a lui Paolo si a Francescai, care au fost ucisi chiar de sotul ei. 

    Ajunsera la al treilea cerc al Infernului. Aici era o ploaie rece si mohorata, amestecata cu zapada, cerul era cenusiu iar pamantul arata ca o mlastina urat mirositoare. Acest cerc era pazit de Cerber, fiorosul caine cu 3 capete. Patra tot timpul si se napustea cu ghearele lui ascutite asupra osanditilor care zaceau in mocirla: ii zgaria, ii sfasia, ii sfarteca in patru, iar ei incercau in zadar sa fuga de el, condamnati sa stea in noroi pe vecie.

   Printre cei nefericiti, Dante recunoscu pe Ciacco, un mancau vestit din Florenta.

   Plecara mai departe, drumul ducea catre al patrulea cerc, unde-l gasira pe Pluto, fostul zeu al bogatiei, prefacut in demon. Pluto prinse a vorbi fara noima:" - Pape Satam pape Satam, aleppe!', dar Virgiliu ii spuse sa taca si sa-si mistuiasca furia. Acesta tacu pe data si cei doi reusisera sa treaca de el. Aici gasira doua cete mari de osanditi, care mergeau in directii opuse si toti impingeau cu bratele si cu pieptul niste bolovani mari, iar cand se intalneau se loveau fara mila. Unii strigau "Ce tot aduni?" iar ceilalti raspundeau "Ce tot risipesti?". Curios Dante, il intreba pe Virgiliu cine sunt oamenii acestia si de ce sunt impartiti in doua cete.

    "Unii  ispasesc pentru avaritia lor, ceilalti pentru ca au fost risipitori, crezand ca banii sunt cel mai important lucru din viata lor si acum se chinuiesc sa impinga niste pietre fara valoare!" - ii raspunse Virgiliu

    Mergand mai departe, vazura ca din pamant tasnea un izvor negru, ce forma un parau vinetiu si, mergand pe firul lui ajunsera la al cincilea cerc al Infernului. Paraul forma la randul sau o intinsa mlastina, pe nume Styx, in care erau alte suflete despuiate care se luptau, muscandu-se, zgariindu-se, lovindu-se cu piciorul.

    Dante afla ca oamenii aceea s-au lasat prada maniei si furiosi sunt si morti.

    - Dar de ce tot locul dimprejurul apei se misca si clocoteste? mai intreba el

    - Pentru ca sub apa sunt alti pacatosi si lenesi. Ei au fost apatici si delasatori in timpul vietii, cand vedeau lumina soarelui, apatici si delasatori vor fi acum pe vecie, cufundati in noroi.

    Si mergand ei asa, Dante si Virgiliu ajunsera la un turn, iar cel dintai isi dadu seama ca deasupra aceluia se aprinsera doua lumini, carora le raspundea o alta din departare. Dante se nelinisti si intreba ce sunt semnalele acelea, si Virgiliu il indemna sa se uite la mlastina. Acolo vazu o barcuta inaintand cu iuteala, impinsa de un vant misterios, iar in ea era un singur om, care striga:" - Aha, esti al meu acum, suflet osandit!, dar Virgiliu se rasti la el:"- Nu striga degeaba, Flegias! Nu-l vei avea pe acest om, aceasta e voia Domnului. Mai bine du-ne dincolo de mlastina!"

     Se urcara in barca si inaintara spre mlastina mortii. Acolo intalnira un chip sinistru, care se intoarse spre Dante cu ochii iesiti din orbite, il intreaba: "- Chiar esti tu, cel care vii inainte sa-ti fi sunat ceasul?"

    - Eu voi pleca de aici. Dar tu cine esti?

    - Sunt unul care plange, raspunse omul

    Atunci Dante exclama, recunoscandu-l : - Plangi in continuare, blestemat sa fii, si ramai unde esti!

    Era florentinul Filippo Argenti, cel care isi ispaseste trufia, mania si orgoliul sau nemasurat. 

    Luntrasul Flegias, ii aduse la marginea cetatii, care avea o culoare rosiatica sinistra din pricina flacarilor. In jurul lor aparura mii de diavoli, care nu voira sa-l asculte pe Virgiliu, ci doar ii spuse ca Dante nu va trece, doar el putea sa treaca mai departe.Dante era foarte inspaimantat, mai ales cand vazu ca diavoli i-au inchis poarta cetatii in nas lui Virgiliu. Pe data aparura trei femei infioratoare, manjite de sange si cu serpi verzi incolaciti pe trup. Virgiliu izbucni:

   - Iata-le pe cele trei furii! Le vezi? Sunt Megera, Alecto si Tesifona.

  - Cum Dumnezeu o sa trecem?, intreba el

    Un strigat infiorator se auzi: - Vino Meduza, si prefa-l pe omul acesta in stana de piatra!

    Meduza era de fapt o creatura monstruoasa, in stare sa-i impietreasca pe toti cei care priveau. Virgiliu striga repede, deasemenea si el speriat; - Dante inchide ochii, nu te uita la ea!

   In timpul acesta diavolii alergau pe ziduri, facand un vacarm ingrozitor, pana in clipa cand aparu un inger stralucitor care inainta mandru, pasind pe apa mocirloasa. Lovi portile palatului cu o varguta si acestea se deschisera pe data. Inainte sa plece spuse: - Fiti cu bagare de seama!

    Dante si Virgiliu intrara in cetatea parasita, iar Dante se opri infricosat. In fata lui se intindea un sir de morminte de piatra, toate deschise. De aici se auzeau gemete si vaiete si iesea o lumina orbitoare.

    Virgiliu ii spuse ca acolo sunt ereticii, cei care s-au indepartat cu trufie de la adevarata credinta. Dupa judecata de Apoi, mormintele lor vor fi inchise pe vecie, caci ei n-au vrut sa creada in Inviere.