🌻 Dragoste de viață de Martin Eden

           Tinutul arctic al Canadei.Era ,probabil,spre sfarsitul lui iulie.Doi barbati,cautatori de aur,se indreptau catre malurile oceanului.Erau istoviti dupa un lung si chinuitor drum prin ger,fiecare purtand in spate un balot de paturi si in mana o pusca.De asemenea,fiecare avea asupra lui cate o tasca din piele de elan,in care adunase praful de aur obtinut cu greu din roca aurifera a acestor pustiuri.

          La un moment dat,unul dintre ei isi scranti glezna, calcand pe o piatra lustruita a unui torent intalnit in cale.Il striga pe Bill,tovarasul sau care mergea mai in fata,dar acesta nici macar nu se intoarse.Il abandona si isi continua drumul,gandindu-se ca ranitul din urma i-ar fi periclitat sansele de a ajunge la destinatie,si asa destul de reduse.

         Mai era cale lunga pana la adapostul in care ar fi gasit hrana si caldura.Schimonosindu-se de durere,dezamagit cumplit de tradarea celui pe care-l crezuse prieten ,omul se tari spre varful unei coline.Aruncandu-si privirea in vale,fu napadit de spaima zarind pustiul din fata,coplesitor,parca de netrecut.Se imbarbata si isi revizui in minte traseul pe care il avea de urmat.Inca mai credea ca Bill il va astepta in acel adapost salvator,de unde ar fi urmat sa plece cu o barca…
De doua zile nu mai pusese nimic in gura.Hrana i se terminase.Din cand in cand se apleca si culegea boabe de muschi pe care le mesteca incet si staruitor.”Omul stia ca boabele astea nu sunt deloc hranitoare,dar le mozolea rabdator,cu o speranta dementa,care sfida experienta.”
Spre seara se opri.Isi aprinse un foc din muschiul uscat gasit in jur,isi incalzi apa si isi usca incaltamintea ajunsa ferfenita.Rupse o bucata de patura si isi stranse cu ea glezna umflata.
Dupa un somn chinuit,se trezi a doua zi flamand.Zari in apropiere un ren si puse repede arma la ochi,dar o arunca apoi cat acolo injurand,dandu-si seama ca nu mai are de mult cartuse.Glezna ii intepenise si schiopata si mai mult.Se uita lung la tasca grea,plina de aur ,si,pentru prima oara i-a trecut prin minte s-o lepede.Se razgandi insa repede si porni la drum.
Urmara zile si nopti de calvar.Era extenuat,chinuit de durerea piciorului,flamand si inghetat.Intinderile nesfarsite si nesiguranta in orientare il adusesera intr-o stare de groaznica disperare.Toate acestea il facura,incetul cu incetul ,sa halucineze si sa se miste ca intr-un fel de transa,lipsit complet de sensibilitate . Cateva scene sunt zguduitoare:

„Ajunse intr-o valcea unde dadu de niste pasari numite ptarmigani.Incepu sa arunce dupa ele cu pietre,dar nu nimeri nici una.Atunci,lepadandu-si balotul,se ghemui la pamant,ca pisicille care pandesc vrabii.Pietrele colturoase ii sfasiau pantalonii,sangerandu-i genunchii,dar chinurile pe care i le pricinuia foamea erau atat de mari,incat nici nu mai simtea ranile…Si deodata dadu peste o pasare care dormea,pesemne…Dadu s-o inhate cu un gest atat de brusc ca si zborul ptarmiganului,dar ramase in mana cu trei pene din coada lui.Privind-o cum zboara,simti ca o uraste,ca si cum pasarea i-ar fi facut cel mai mare rau.”

„Tarziu dupa amiaza ajunse la un paraias cu apa calcaroasa….Smulgand din radacina smocurile de iarba,dadu peste ceva care aducea cu o ceapa tanara.Era frageda si dintii i se infipsera in ea cu un parait care fagaduia o hrana aleasa.Dar fibrele cepii,alcatuite din fire atoase imbibate cu apa,erau tari,ca si boabele de muschi,si lipsite de substante nutritive.Lasand balotul jos,incepu sa se tarasca pe branci prin iarba,pascand ca o bovina.”
„Se uita in fiecare ochi de apa,pana ce,in cele din urma…descoperi intr-unul un peste singuratic,nu mai mare decat un chitic.Isi cufunda repede bratul pana la umar,dar pestisorul ii scapa printre degete.Atunci isi baga in apa amandoua mainile si incepu sa rascoleasca malul tulbure de pe fund.Era atat de atatat,incat cazu in apa,udandu-se pana la brau.Dar apa era acum tulbure….Dezlega galeata de cositor si incepu sa scoata apa cu atata furie,ca se stropi tot…Dupa o jumatate de ora,groapa era aproape secata.Nu mai ramasese in ea nici cat o cana de apa,dar pestisorul disparuse.Si deodata gasi o crapatura ascunsa printre pietre:pe-acolo scapase,razbind intr-o baltoaga alaturata,mai mare decat prima si pe care n-ar fi putut s-o goleasca nici pana a doua zi…Zgribulit si in culmea deznadejdii,se lasa pe pamantul jilav,scancind apoi incepu sa planga tare,ca sa-l auda pustietatea necrutatoare care-l inconjura,si vreme indelungata trupul ii fu zgaltait de suspine adanci.”
„Limba i se umflase,i se uscase si parca ar fi fost acoperita cu firicele fine de par;in gura simtea un gust amar si,pe langa toate,incepuse sa-l mai supere si inima..”

„Pe la amiaza gasi doi pestisori intr-o baltoaca…izbuti sa-i prinda in galeata…Manca pestii cruzi,mestecandu-i incet,cu grija,acum,cand mancatul devenise un act pur rational.”
„Odata cazu drept peste un cuib de ptarmigani.Erau acolo patru puisori proaspat iesiti din gaoace – sa tot fi avut o zi – mici farame de viata palpitand,nu mai mari decat un dumicat.Ii manca cu lacomie,azvarlindu-i de vii in gura si rontaindu-i ca pe niste coji de oua.Pasarea mama se rotea in jurul lui,facand un taraboi nemaipomenit…Arunca dupa ea cu pietre,izbuti sa-i rupa o aripa si incepu sa alerge dupa ea,dar ea fugea mai repede,tarandu-si aripa zdrobita.”

„O nalucire incepu sa-l tulbure.I se parea ca mai are un cartus in magazia pustii si ca nu-l observase.Pe de alta parte,stia ca pusca era goala.Dar nalucirea staruia.Lupta impotriva ei ore intregi,apoi,deschizand pusca,vazu ca e goala.dezamagirea ii fu amara…”