🌻 Estetica basmului George Călinescu

        George Calinescu s-a născut la 19 iunie 1899 in București. Studii liceale la Iasi si Bucuresti. Debuteaza cu versuri în revista „Sburatorul " (1919). Dupa absolvirea Facultatii de litere isi continua studiile la Scoala romana din Roma. Functioneaza ca profesor de liceu la Timisoara si Bucuresti. Editeaza revistele „Sinteza” (1927) si „Capricorn” (1930). Codirector, in 1933, la „Viata romaneasca”. Isi ia doctoratul la Iasi, în 1936, cu o teza despre Avatarii faraonului Tl, manuscris eminescian. Conferentiar la Universitatea din Iasi, apoi, din 1945, profesor la Universitatea bucuresteana. Membru al Academiei Romane (1949). Director al Institutului de istorie literara si folclor din Bucuresti.

        Estetica basmului este un studiu despre basme, publicat inițial în revista Studii și cercetări de istorie literară și folclor, editată chiar de Institutul condus de G.Călinescu, în numerele 3 si 4 din 1957 și 1-2 din 1958. Studiul care trece în revistă stereotipiile basmelor este influențat de un alt studiu de naratologie, Morfologia basmului, scris de folcloristul rus Vladimir Propp. Criticul va inventaria motivele și procedeele narative, cele mai mici cărămizi din compoziția basmelor, atît din literatura populară, cît și din cea cultă, atît din literatura română, cît și cele din literatura universală. Studiul va fi reluat în volum în anul 1965

       G. Călinescu s-a ocupat de basm intr-un studiu amplu, apărut mai intâi in „Revista de istorie literară şi folclor"(1957-1958), tipărit apoi intr-un volum postum, „Estetica basmului"(1965), şi republicat de curând*.

      Criticul intuieşte specificul formei incă din prima frază a textului: "Basmul este o operă de creaţie literară, cu o geneză specială, o oglindire in orice caz a vieţii in moduri fabuloase, prin urmare supunerea lui la analiza critică este nu numai posibilă, ci şi obligatorie, din ea decurgând atât adevăruri specifice, cât şi adevăruri de ordin structural folcloric." Prin urmare, definiţia basmului ridică de la bun inceput două tipuri de probleme: una privind particularităţile genului in raportul cu celelalte forme literare (in special cu romanul), cealaltă vizând statutul său funcţional ("folcloric").

     „Basmul e un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală etc. Caracteristica lui este că eroii nu sunt numai oameni, ci şi anume fiinţe himerice, animale”.

      Fiinţele neomeneşti din basm au psihologia şi sociologia lor misterioasă. Ele comunică cu omul, dar nu sunt oameni. Când dintr-o naraţiune lipsesc aceşti eroi himerici, n-avem de-a face cu un basm." Dar, cu toate că definiţia călinesciană rezolvă o problemă, ea deschide o alta. Marcându-şi diferenţa specifică in raport cu romanul (prin "eroii himerici" care se disting de "umanitatea canonică"), basmul riscă să iasă, din cauza aceleiaşi trăsături care sfidează constrângerile realismului, şi din sfera prozei in general.