🌻 Iarna de Vasile Alecsandri rezumat pe scurt

Date despre autor si operă

       Vasile Alecsandri, reprezentant de seamă al generaţiei de scriitori de la mijlocul secolului al XIX-lea, a abordat, în creaţia sa, o mare varietate de specii literare, între care un loc aparte îl ocupă pastelurile, al căror creator este.

       Pastelul este specia lirică, în care poetul descrie un tablou din natură, apelând la imagini vizuale, motorii, olfactive, auditive, precum şi la figuri de stil şi motive literare care compun armonizarea planului terestru cu cel cosmic.

       Poezia Iarna, de Vasile Alecsandri, a fost publicată în revista „Convorbiri literare”, împreună cu alte pasteluri închinate anotimpului alb.

      Titlul sugerează atât particularităţile ce compun tabloul ei măreţ şi fastuos, precum şi sentimentul de admiraţie al eului liric pentru noianul de ninsoare ce s-a aşternut „pe ai ţării umeri dalbi”.

      Poezia Iarna este alcătuită din patru catrene (strofe de câte patru versuri) cu versuri lungi, specifice pastelurilor acestui poet. Compoziţional, poezia cuprinde două tablouri inegale ca întindere.

         În prima parte - corespunzătoare primelor trei strofe - este descris un spaţiu vast, în care ninsoarea acoperă întreaga ţară, iar în partea a doua - ultima strofă - prezintă acelaşi peisaj înseninat de apariţia soarelui şi însufleţit de prezenţa omului şi de clinchetul de zurgălăi al săniei.

         In prima strofa se remarca sobrietatea peisajului zugravit in alb si negru. Vazduhul devine coplesitor deoarece nu sugereaza infinitul ci cumplita apasare. Aceasta tensiune este redata prin inversiunea “Din vazduh cumplita iarna”. Sentimentele poetului fata de iarna sunt conturate prin epitetul personificator “cumplita” care sintetizeaza asprimea iernii. Verbul “plutesc” din al treilea vers impreuna cu verbul “zbor” surprind o plutire gratioasa, o imagine placuta, dinamica. Comparatia, “ca un roi de fluturi albi” sugereaza abundenta si viteza fulgilor de nea. In cel de-al patrulea vers apare o imagne tactila “ fiori de gheata” provocata de raceala fulgilor de zapada. Epitetul “dalbi” simbolizeaza cromatismul de un alb excesiv, consistenta, puritatea.

        În strofa a doua, perspectiva din care este prezentat anotimpul se schimbă. Este înfăţişată acum căderea necontenită a zăpezii atât prin repetiţia verbului „ninge” după fiecare termen al enumeraţiei „ziua noaptea..., dimineaţa”, cât şi prin adverbul „iară”. Zăpada a acoperit întreaga ţară, cerul este întunecat de nori, iar „Soarele rotund şi palid” abia se zăreşte.

       Şi în această strofă descrierea este situată în planul înaltului, cosmic, redat prin cuvintele „soare” şi „nori”, iar planul terestru este conturat prin imaginea vizuală - „Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară” - realizată cu ajutorul epitetelor „zale argintie”, „mândra ţară” şi a personificării „se îmbracă”, având şi rolul de a umaniza natura.

       Peisajul îndeamnă poetul la meditaţie asupra scurgerii timpului - „printre anii trecători” -, iar tristeţea pe care o încearcă este sugerată prin epitetul dublu „soarele rotund şi palid” şi comparaţia „se prevede printre nori ca un vis de tinereţe”.

      Strofa a treia întregeşte tabloul de iarnă şi schiţează planul terestru, unde totul pare cufundat într-un noian de zăpadă: „Tot e alb pe câmp, pe dealuri. Împrejur. În depărtare”. Sub inspiraţia iernii, poetul dă libertate totală fanteziei, astfel încât plopii par „fantasme albe”, care se pierd în zare, în timp ce întinderea este „pustie, fără urme, fără drum”.

       Imaginea este predominant vizuală, iar pustietatea albă este sugerată prin enumeraţiile „pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare”, întindere „pustie, fără urme, fără drum”. Se constituie o imagine a irealului, fabuloasă, realizată prin comparaţia „ca fantasme albe plopii [...] se pierd în zare” şi epitetele „întinderea pustie”, „satele pierdute”, „clăbuci albii”. Ca şi în celelalte două strofe, culoarea dominantă a peisajului este albul, reluat prin diferitele forme flexionare: „alb”, „albe”, „albii”.

Ultima strofă

         În partea a doua - corespunzătoare ultimei strofe - peisajul se însufleţeşte şi iarna nu mai înspăimântă firea, deoarece ninsoarea se opreşte şi norii personificaţi”fug”. Tabloul de natură este dominat acum de lumina mângâietoare a soarelui, care „străluceşte şi dismiardă” imensitatea albă, sugerată prin metafora hiperbolizantă „oceanul de ninsoare”. Îşi face apariţia o sanie „uşoară”, care „trece peste văi”, răspândind veselia prin „clinchete de zurgălăi”.

         Luminozitatea peisajului aduce bucuria în sufletul poetului, sentiment pe care acesta îl transmite prin epitetele în inversiune „doritul soare”, „voios răsună” şi personificarea „soarele [...] dismiardă”. Poezia se încheie cu o imagine auditivă: „În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi” care sugerează veselia generală, a omului şi a naturii.

        Pastelul se sfarseste cu aceeasi imagine a vazduhului. Imaginea auditiva “clinchete” aduce o nota de sarbatoare, ea fiind intarita prin verbul “rasuna” care sugereaza ecoul si de epitetul “voios” ce sugereaza veselia.

Eul liric incearca sa sublinieze asprimea iernii care la sfarsit este îmblanzita de aparitia omului.