🌻 Povestea vorbii de Anton Pann

          Din familia unui aramar, din targusorul bulgaresc, el paraseste inca din copilarie, locurile natale. In timpul razboiului ruso-turc, din anii 1806-1812, mama sa, Tomaida, ramasa vaduva, pribegeste cu copiii in nordul Dunarii. Dupa o scurta sedere la Chisinau, unde ajunsese doar cu Anton, in urma mortii celor doi fii mai mari, inrolati in armata rusa si cazuti la asediul Brailei, Tomaida ia din nou drumul spre sud, stabilindu-se in 1812 la Bucuresti.

         Aici, Pann, cu vocea lui neobisnuit de frumoasa, datorita careia fususe primit si in corul bisericii din Chisinau, intra cantaret la biserica Sfintilor si paracliser la biserica Olari.
Invata doi ani la Scoala de psaltichie, infiintata in 1816 de Petru Efesiu, detinator si al unei tipografii, in care Pann va lucra ca tipograf si, mai tarziu, o va si conduce.Intre anii 1826 si 1828, este profesor de muzica la o scoala a episcopiei din Ramnicu Valcea.

        In 1828, este cantaret bisericesc la biserica Schei din Brasov.
Dintre scrierile lui Pann s-au tiparit mai intai lucrarile de muzica ecleziastica. Pe la 1820, el fusese numit intr-o comisie care avea misiunea de a adapta cantarile liturgice grecesti la noul sistem de psaltichie.

       Volumul „Povestea vorbii” de Anton Pann conține o serie de anecdote pe tema prostiei, beției, moravurilor sau a altor defecte fizice sau morale.

      „Povestea vorbii” îi aparține unuia dintre pionierii culturii muzicale și literare românești din prima jumătate a secolului al XIX-lea: Anton Pann. Numele său real este Antonie Pantoleon-Petroveanu, iar una dintre principalele moșteniri lăsate poporului român este chiar muzica imnului național. Volumul „Povestea vorbii” a fost publicat pentru prima dată în anul 1847. 
 

      Fragmentul  are drept protagonist un crai aflat într-o situație dificilă. Acesta era complexat de nasul său mare. Chiar dacă supușii, împreună cu alți oameni de la curte, îl asiguraseră că îi stătea bine, era evident că nu spuneau adevărul, întrucât nu își permiteau să fie sinceri cu superiorul lor („Căci cine-ndrăzneşte la unul mai mare/ Să-i spuie de faţă cusurul ce-l are?”). 

      În aceeași cetate locuia și o femeie cocoșată, căreia lingușitorii reușiseră să îi inducă o părere de sine distorsionată („Ce o amăgise lingăii să crează/ Că ea e în lume cea dintâie rază”). Într-atât de departe de realitate era percepția femeii asupra ei înseși încât devenise de-a dreptul arogantă („Ş-a se ţine zână o înfumurase”). Într-o zi, ea îl vizitează pe craiul cu nasul cel mare. Văzând că acesta nu-i vorbește așa cum îi plăcea ei și nu obține de la el ceea ce dorește, femeia apelează la un tertip mârșav, lovind chiar în sensibilitatea craiului, și anume, dimensiunea nasului său („Prerumpând cuvântul, zise cu mirare:/ - Va-a-ai de mine, ce nas ai mare!”). 

     Diplomat, craiul se preface că nu aude vorbele înțepătoare ale femeii. Pentru a-l provoca, crezând că vorbele sale au rămas neauzite, aceasta repetă remarca răutăcioasă pe care o făcuse înainte. Cu greu, craiul se preface din nou că incidentul nu se petrecuse, însă femeia, insistentă, revine asupra cuvintelor sale pentru a treia oară („Craiul şi aceasta o-nghiţi cu noduri,/ Ea nu-nceta însă de a-i da iar bolduri/ Şi mai zise iarăşi: - Ce ciudat îmi pare!”). Ea adaugă chiar că nu văzuse nicăieri până atunci un nas atât de mare. Văzând că femeia era lipsită de bun simț și nu se dă bătută, craiul adoptă o altă atitudine.

               🌻 Povestea vorbii 

Povestesc că într-o vreme, dar nu să ştie-n ce ani,
Că-ntr-un oraş oarecare ar fi fost nişte golani,
Vagabonţi, crai, haimanale, ş-alt orcum vreţi să-i numiţi,
Oameni fără căpătîie, şarlatani neprocopsiţi;
Era de acela carii părinţii că îi iubesc
Îi ţin tot pe lîngă dînşii şi la pieptul mumii cresc,
Lăsîndu-i într-a lor voie pînă se fac mari, ştrengari,
Ş-ajung în cele din urmă desfrînaţilor stegari;
Că în loc să se apuce de negoţ sau meşteşug,
Ei p-alţi asemeni cu dînşii găsind fac prieteşug
Şi apuc prin mahalele împreună înhăitaţi,
Umblă, miroasă pe uliţi ca nişte învierşunaţi;
Orce zboară li să pare că îl vor putea mînca,
Întind felurite curse, în mînă a-l apuca;
Răsipesc fără de milă părintescul lor rămas,
Dau, pînă numai în piele şi în camaşă se las;
Apoi rămîind goi puşcă, or măcar şi îmbrăcaţi,
Neavînd ce să mai toace, după cum era-nvăţaţi,
Or se apuc de hoţie, or de înşelătorii,
Şî-n cele din urmă intră în ocne şi puşcării.

De asfel de caractere era ş-aceşti trei golani,
Marţafoi porniţi spre rele şi de faţă hoţomani,
A cărora istorie vrem aici s-o povestim,
Care, precum ni să pare, nu strică ca să o ştim;
Că vom vedea-n haine bune nişte oameni îmbrăcaţi
Umblînd cu meşteşugire ş-înşelînd lume prin piaţ.
Într-o zi ei se adună ş-încep a se întreba
Cum şi ce fel să înşele acum iar pe cineva.
Aşa zise din ei unul: — Eu de peşte îngrijesc.
Al doilea zise iarăşi: — Şi eu untdelemn găsesc.
Iar al treilea răspunse: — Dacă este aşa dar,
Eu trebuie să iau pîine orcum de la vrun brutar.

— Dar pentru vin ce vom face? întrebă unul din ei.
— N-ai grije, — răspunse altul — îţi găsesc cît vrei să bei.

Deci plecînd cel pentru pîine şi trei parale avînd,
Merge la brutar cu ele şi le dă-n mîna-i zicînd:

— Poftim aceste parale, datoria să-ţi plătesc,

Şi pentru că avui credet îţi prea foarte mulţămesc.
Întrebă brutarul: — Ce fel? dator cînd îmi rămăseşi?

— Nu ştii, alaltăieri, — zise — o pîine cînd îmi dedeşi

Ş-asupră-mi neavînd parale de tot să ţi-o plătesc,
Ţ-am zis mîine sau poimîine cusurul ţi-l împlinesc?
Brutarul se gîndi-n sine: — Ce ştiu, poate i-oi fi dat,
Şi precum se vede treaba nu ţiu minte, am uitat;
Dar bravo! om drept, săracul, cu frica lui Dumnezeu!
O datorie uitată plăti fără să-i cer eu.

După ce dete parale acela, chip a-i plăti,
Şi puţin încoaci-încolo după ce se învîrti,
Veni la brutarul iarăşi, se făcu a cumpăra,
Fără să aibă în pungă măcar o chioară para;
Zise către dînsul: — Frate! eu azi cu grabă plecînd,
Am uitat pe masă punga, nişte socoteli făcînd,
Ci te rog iarăşi fă bine ş-îmi dă în credet trei pîini,
Şi mîine de dimineaţă îţi dau paralele-n mîini.

— Bucuros, — zise brutarul — mă-ncrez la un om cinstit,

Că văz ceea ce uitasem ai venit şi mi-ai plătit.
Aşa brutarul se-nşală c-uneltitul meşteşug,
Nu-i da prin gînd c-o să-i joace un asfel de vicleşug.

Cel cu undelemnul iară, un mare ulcior luînd
Şi pe gură un burete înlăuntru lui băgînd,
Se duse la băcănie cu dînsul numaidecît
Şi porunceşte să-l umple cu untdelemn pînă-n gît;
După ce-l umple băcanul, el atunci cu grai semeţ
În întrebă ca să-i spuie cum îl vinde, cu ce preţ.

— Preţul — răspunse băcanul — chiar să ştii şi singur poţi,

Trei lei îi este ocaua, precum îl vindem la toţi.

— Trei lei? — acesta îi zise — toarnă-l înapoi, nu-l iau,

Cu aşa preţ niciodată n-am cumpărat, nici nu-ţi dau;
Îţi dau doi lei jumătate pe oca; de-l dai, să-mi spui.

— Nu poci mai jos, — îi răspunse — mai bine-napoi îl pui.

Şi zicînd aceasta-ndată l-a-ntors cu fundul în sus,
De necaz multe zicîndu-i, înapoi în chiup l-a pus;
Atuncea înşelătorul luînd ulciorul s-a-ntors
Şi, spărgîndu-l, din burete destul untdelemn a stors.

Al treilea, ca şi ceilalţi, în pescărie mergînd
Şi la un loc un crap mare ca de opt oca văzînd,
Porunci (ca un om mare) să-l atîrne în cîntar;
După ce-l cîntări, zise: — Acum să faci bine dar
Să-mi dai un om să mi-l ducă acasă să-i şi plătesc,
Fiindcă n-am bani la mine atîţia cîţi trebuiesc.
Pescarul „bucuros“ zise şi îi dete un fecior,
Spuind cîţi lei să-i răspunză, cel gîndit de negustor.
Luînd peştele feciorul ş-abia ducîndu-l de greu,
Merge după el în curtea unuia arhiereu
Şi aci-ntr-un loc oprindu-l, îi zise: — Stăi puţintel
Să mă duc să spui în casă cîţi bani să-ţi dea pentru el.
Rămîind sluga afară, el intră l-arhiereu
Şi zise: — Venii, preasfinte, cu un biet frate al meu,
Să-ţi facă pomană cu dînsul, vro molitfă să-i citeşti,
Că prea mult se bîntuieşte de supărări diavoleşti;
Alte răutăţi nu face, nici nu dă cu bolovani,
Ci tot vorbeşte de peşte şi să ceartă, cere bani.
Îi zise arhiereul: — Unde e? Adu-l aici,
Şi sluga mea ca să-l ţie să vie-n casă să-i zici.

Pescarul biet, ca tot prostul, în casă dacă intră,
De cîteva vorbe groase ca să-i zică se păstră,
Ş-îndată: — Părinte! — zise — hai mai curînd de-mi daţi bani,
Că n-o să stau eu aicea să vă aştept zece ani!
Ţ-a spus peştele cît face? Este tocma opt oca,
Mi-am rupt mîinele cu dînsul, dar era proaspăt, mişca.
Cuviosul om crezuse că-n adevăr e nebun
Şi chemînd doi inşi îndată, iau cu sila, jos îl pun,
Cere-n grab un molitfelnic şi începe a-i citi,
Iar pescarul striga tare peştele a i-l plăti;
Pe care, neascultîndu-l, îl ţinură jos mereu,
Pînă-i citi o grămadă bătrînul arhiereu;
Apoi afară scoţîndu-l, el iar bani cerînd striga,
Iar slugile îi ziseră să tacă, că-l vor lega.
Atunci pescarul se-ntoarse la scaunul său, necăjit,
Şi spuse că pentru plată o molitfă i-a citit.

Iar acel-, amăgitorul, luînd peştele porni
Şi mergînd cît mai în grabă cu ceilalţi se întîlni,
Sfătuiră împreună cum şi ce fel a-l găti
Şi vreun meşteşug iarăşi pentru vin a unelti.
Aşa cu toţii deodată la un cîrciumar mergînd
Îi deteră în mînă toate, învăţîndu-l şi zicînd
Crapul să-l cureţe bine, să-l cresteze frumuşel,
Să-i puie piper şi sare, ş-untdelemnul peste el,
Şi cu o tavă să-l ducă să se frigă la coptor,
În loc de apă turnîndu-i pe dasupra vinişor,
Şi că ei ceva prin piaţă pînă se vor învîrti,
O să vie să mănînce, după ce să va găti.

După ce dar s-a fript crapul, cîteşitrei s-au adunat
Şi au şezut în odaie la un chef îndelungat:
Vin, rachiu, pelin băură pînă cînd n-au mai putut,
Şi cînd voiră să plece, socoteală au cerut;
Stăpînul, dînd socoteala unui băiat ce-l avea,
Îl trimise în odaie zicînd atîţi lei să dea.
Dînd băiatul socoteala, ei pe loc s-au apucat
Şi fieştecare mîna în buzunar au băgat,
Zicînd cu toţii-ntr-o gură: — Eu plătesc, ba eu plătesc!
Se fac că unul pe altul a se lăsa nu voiesc;
Sfădindu-se ei în asfel ca la un minut de ceas,
Dintr-înşii se sculă unul şi zise cu mare glas:

— De vreme ce fiecare avem poftă să plătim,

Ce trebuie într-atîta să stăm şi să ne sfădim?
Ci s-aruncăm sorţi mai bine, şi pe cine va cădea,
Atuncea toţi să se tragă şi numai unul să dea.
Răspunse altul: — Prea bine, bravo! aşa vom urma,
Să legăm pe cîrciumarul la ochi bine c-o basma,
Şi din noi trei pe care mîna îşi va pune el,
Să numere banii-ndată şi să plătească acel.
Şi cu-nţeles se-nvoiră, cum şi făcură aşa,
Cînd la ochi legat băiatul prin odaie se-nfăşa,
A şters-o toţi cîte unul, pe uşă în grab ieşind,
L-a lăsat să dibuiască, încoaci-încolo pîşind;
Într-acestea iaca vine stăpînul său după el
Să vază ce zăboveşte şi nu vine nici un fel;
Iar băiatul, care parcă de mijă umbla jucînd,
Puse mîna-n grab pe dînsul: — Tu, tu să plăteşti! strigînd.
Iar stăpînul său îi trase cîteva şi îl bătu,
Zicînd: — Eu plătii o dată ş-acum o să plăteşti tu.

L-această-nşelătorie celor trei li s-a-nfundat;
Că în mîna stăpînirii, prinzîndu-i, legaţi i-a dat;
Unde şi de alte multe, cercetînd a dovedit
Şi prin judecată dreaptă la ocnă i-a osîndit.

Ce nu ar face crăimea de n-ar fi stăpînitori!
De n-ar fi temniţe, ocne şi n-ar fi pedepsitori!
De aceea totdauna trebuie să mulţămim
Stăpînirii cei înalte, cării supuşi ne numim:
Căci prin marea sa-ngrijire privighează pentru noi,
Ne apără, ne fereşte, ca şi păstorul pe oi,
Care-şi îngrădeşte turma cu cîini vioi ş-învăţaţi,
Ziua, noaptea s-o păzească de lupii înverşunaţi.