🌻 Prăvale Baba

                                                                         de Ionel Teodoreanu

        — Bagă de seamă, Fănuţă, acuma intri în rândul oamenilor. S-a trecut cu joaca, — i-a spus mama, uitându-se la el cu inima cam strânsă.

        Niciodată nu i s-a părut Domnicăi mai nimica-toată-de-om decât în ceasul dimineţii cu brumă, când l-a pregătit pentru cea dintâi zi de şcoală. Parcă-l luase la oaste. Tuns chilug — aşa o învăţase pe Domnica la şcoală, când l-a înscris, — cu botfori potcoviţi, surtuc croit dintr-unul al tatei şi pălărie neagră de flăcău. Ghiozdanul prins în spinare cu două cureluşe, ca o raniţă. În ghiozdan, abecedarul, placa, plumbul, buretele, o bucată de pâne şi nişte perje afumate. Batistă curată în buzunar; unghiile tăiate şi limba cusută.

      — Ia mai spune odată: cine eşti tu?

      — Ştefan. Ştefan Damaschin.

      — A cui eşti tu?

      — A lui Ştefan şi a Domnicăi.

      — Câţi ani ai?

      — Şăpti.

      — Ce ştii de-acasă?

      — A, bâ, câ, dâ, ie, fâ, gâ, hâ, i, jâ, lâ, mâ, nâ, o, pâ, râ, sâ, şî, tî, ţî, u, vâ, zâ.

      — Ce-s aiestea?

      — Literile alfabetului. Buchile, adăugase el.

      — Cine te-o-nvăţat vorba asta?

      — Ştiu eu de la oameni.

      — Rugăciunea o ştii?

      — O ştiu: „Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri..."

      — Să-ţi ajute Dumnezeu, Fănuţă. Şi mama l-a îmbrăcat într-o cruce mare şi l-a pornit la şcoală, privindu-l de la portiţă cum se ducea singur la vale. Mergea ca toaca: boca-boca, boca-boca. El de la Prăvale-Baba. Căzuse brumă deasă. Cerul era albastru-sineliu peste frunze galbene şi roşii. Cântau cucoşii. Felinarele lui Ilie erau stinse şi suflate cu brumă. În ograda şcolii erau castanii lui Septembrie şi două feluri de vrăbii: unele cu pene, altele cu ghiozdan. Şi unele şi altele erau săltăreţe si făceau larmă subţire. Fănuţă intrase în ograda şcolii, aşezându-se pe un pietroi de lângă poartă, ca un drumeţ care s-a oprit la han să răsufle. Privea la toate şi nu spunea nimic.

     — Măi, tu eşti guzgan, s-a legat de el unul dintr-a patra, buftac şi roşcovan, văzându-l singur şi pipernicit.

    — Da tu ce eşti? l-a întrebat iute Fănuţă.

    — Eu? Eu?... s-a zăpăcit celălalt ca la lecţie, chemând pe alţii cu privirea într-ajutor, rugându-i parcă să-i sufle.

   — Mă tu, nici nu ştii ce eşti! Iaca-ţi spun eu: bostan eşti!

   — Porc eşti tu!

   Fănuţă însă nu s-a tulburat. A pus mâna în buzunar. Celălalt a apucat o piatră. Băieţii se adunaseră în jurul lor ca la urs. Dar Fănuţă a scos din buzunar o cutie şi, deschizând-o fără grabă, a luat din ea, ca mare ce, o bucată de mangal.

   — Vezi, măi? s-a adresat el celui cu pricina, arătându-i arma lui.

   Acela a mormăit ceva nedesluşit, din ce în ce mai roşu la faţă.

   — Uite, măi, a spus Fănuţă, ridicându-se; eu rup asta în două: juma tu, juma eu. Nu se mai auzea nici-o vorbă. Numai ochi. Aşa parascovenie nu mai întâlniseră. Parcă se pregătea o vrăjitorie.

   — Ia-o, măi, că nu muşcă! l-a îndemnat Fănuţă pe cel cu piatra, întinzându-i bucăţica de mangal.

   — Acuma, a spus Fănuţă, să facem judecată. Tu spui că eu îs guzgan; eu spun că tu eşti bostan. Să hotărască oamenii —a vorbit el curtenitor, arătând către armata lui Papuc — care are dreptate. Şi care-o fi răpus, să înghită mangalul.

   — Măi, măi! a exclamat unul.

     Dar toţi „oamenii" l-au urmat pe Fănuţă spre hambarul din fundul ogrăzii, împingându-l şi pe împricinat. Acolo, Fănuţă şi-a ascuţit privirea ochilor micşoraţi, îndreptând-o spre duşman. Și acela

s-a simţit parcă ţinut subt puşcă. În timp ce Fănuţă s-a pus la treabă — c-un fel de fâsâit zburau liniile ca cioarele speriate din mangalul lui Fănuţă, — cel dintr-a patra se uita la bucăţica lui de mangal ca la un păianjen veninos. Copiii începuseră să-şi dea coate, umflaţi cu-ncetul de râsul care se urcă din fundul fiinţei ca o ciutură plină, vărsată deodată la gura fântânii. Căci răsărea sub ochii lor o bazaconie de bostan cu ochi bulbucaţi — leiţi ai celuilalt — cu buzoaice hărăpoaice şi urechi clăpăuge, cu bostanei drept picioare, umflat în toate, fălcos, burduhănos şi lălâu. Iar de-asupra lui, în loc de chitie, un guzgănaş isteţ ca un ţânţar, arăta cu lăbuţa în jos, făcând cu ochiul la „oameni".

    Suna ograda şcolii de râs, cu-atâtea glasuri câte dobitoace sunt în cartea fabulei.

    — Bostan! a început unul.

    — Bostan! a reluat altul.

    — Bostan! Bostan! Bostan! Bostan!

    Cădea vorba, aceiaşi, din zeci de guri, învârtoşată în poreclă, aşa cum se răstoarnă în găoacea lor ghimpată castanele când le porunceşte toamna.

    — Tâmpitule, îţi faci râs de mine? — s-a ţâfnoşit Bostan dând să-l lovească pe Fănuţă.

    Dar Fănuţă s-a ferit.

    — Aşa ne-a fost vorba, Bostane! Şi fără să-i mai dea răgaz l-a şi croit drept între buze cu mangalul. Celălalt a văzut stele, a rânjit cărbune, s-a spart de creţuri şi a început să scâncească: Mamăăăă...

    — Cine eşti tu, măi?

    — Eu? Fănuţă de la Prăvale-Baba.

                                                               * * *

      Şi alţi doi ochi au privit ca în fiecare an recreaţia noilor veniţi, dar ascunşi după o perdea, încercând de-acolo să-i cunoască în libertate. Apoi a sunat clopoţelul peste larma glasurilor, abătând-o de la joacă. Şi vârstele, după ce-au trecut pe uşa şcolii, îmbulzindu-se, s-au despărţit, luându-şi locul în clasele lor. Mirosea înţepător a doftorie şi a alte cele. Ochii începeau să lăcrămeze. Pereţii erau acoperiţi cu hărţi în culori şi animale domestice în mărime: boul, vaca şi viţelul, capra, porcul, bivoliţa, cânele şi mâţa. Clasele umplute răsunau de tropăituri pe podele şi de pocnetul băncilor. Era cu veselie ca întâiul foc în sobă. Numai cei negligani, din clasa întâia, nu ştiau ce să facă în cazarma lor. Stăteau unii într-alţii, căutând parcă pe sus ochiul de-acasă al părinţilor, înecaţi între zidurile cu miros, pierduţi în mulţimea lor. Fănuţă a venit cel de pe urmă, fiindcă şi-a spălat mâinile la robinetul din ogradă. Şi cum l-au văzut că intră, bocănind pe podele cu botforii lui potcoviţi, ochii celorlalţi la el s-au oprit.

    — Aista-i cel de la Prăvale-Baba — şi de la el au aşteptat drum.

    — Ce staţi, măi? Hai să ne găsim locul nostru, le-a spus Fănuţă din treacăt. Și toţi s-au luat după el. Fără să mai cerceteze, Fănuţă a lăsat în plata lor încăperile cu huet, s-a suit pe scară şi descoperind un prag cu soare şi tăcere — ca de pod — a intrat acolo, descoperindu-se, cum îl învăţase Domnica.

    — Ţu eşti repetent? l-a întrebat cu respect feciorul primarului, care avea haine de catifea albastră, cu guler scrobit peste celălalt, cravată cu puchiţei, plete de fată cu tunsoare pe frunte şi ciuboţele de glanţ cu bumbi.

    — De ce, măi domnişoară?

    — Hă-ăăăl au făcut ceilalţi.

    Băiatul primarului a spus:

    — Eu sunt băiatul primarului... Apoi s-a înroşit, şi-a înghiţit de două ori fără să aibă gâlci clipind cu ceaţă.

    A izbutit totuşi să spuie cu glas de porţelan:

    — Tu ai mai fost la şcoală. De asta ştii.

    — N-am mai fost eu, da mă descurc şi-n codru, a spus Fănuţă, simţindu-se dulău de stână alături de pisicuţa cu fiong la gâtul gulerat. Aşa i-a găsit Doamna care-a intrat uşurel, fără s-o simtă nimeni. Pe Fănuţă stând rezemat de banca întâia, cea de lângă uşă, ca o gazdă iar pe ceilalţi în juru-i ca nişte oaspeţi.

    — Eu sunt profesoara voastră. Să-mi spuneţi Doamna. Toţi s-au uitat cu îngheţ la ea, ştiind de-acasă că-ntr-aceia-i acul şcolii. Doamna s-a aşezat pe catedră, a deschis catalogul şi le-a spus:

    — Bună dimineaţa, copii!

    A strălucit soarele mai vesel, dar numai un glas i-a răspuns:

    — Bună dimineaţa, doamnă!

    Doamna l-a privit pe Fănuţă şi i-a dat un zâmbet. Iar ceilalţi s-au uitat cu încă şi mai multă ciudă-n privire la cel mic de la Prăvale-Baba.

    Doamna avea păr ca de abur, pieptănat în sus, obraji gălbui, cu oase, ochi castanii şi frunte mare-n sus. Parcă era bolnavă, atinsă de Septembrie, dar nu era supărată pe nimeni.

      Doamna a strigat catalogul şi fiecare a auzit numele celorlalţi, dar nu ca acasă, ci culegea cu  numele întreg, pe fiecare dintre toţi, arătându-le locul în bancă. Pe Ştefan Damaschin l-a ţinut în banca întâia, chiar în faţa catedrei. I-a mai strigat încă o dată, cuprinzând pe fiecare cu privirea, închizându-l parcă într-o cutiuţă, spunându-le să răspundă prezent fiecare pentru el şi să se ridice. Aşa au făcut. Pe urmă i-a ridicat pe toţi odată pentru rugăciune. Şi tot cel de la Prăvale-Baba, ales de ea, a spus rugăciunea cu glas tare, până la amin, cu faţa la icoana din părete, pe care bâzâia o albină fără Doamnă. Apoi Doamna s'a uitat lung la ei şi i-a întrebat, vorbind cu toţi cum ai vorbi cu unul:

    — Ştiţi voi ce-i crida? privind peste capul lui Damaschin. S-au uitat unii la alţii, prepuelnici, şi s-a pornit o foşgăială în bănci.

    — Nu ştie nimeni ce-i crida? a stăruit Doamna.

    — Ştiu eu, a ghicit băiatul domnului Căpitan de jandarmi, care era îmbrăcat cu tunică de postav milităresc, cusută cu bumbi galbeni.

    — Spune, Decebal Cotruţă. Dar Decebal Cotruţă a tăcut ostăşeşte, iar mâna lui dreaptă a pornit glonţ spre tablă, arătând crida de-acolo.

    — Ştim şi noi, au spus alţii şi au făcut la fel. Decebal s-a uitat cu „sst" la ei, dar toţi trăgeau cu mâinile la ţintă în cridă.

    Doamna a dat din cap, cu zâmbet.

    — Ia să văd dacă Ştefan Damaschin poate să-mi spuie ce-i crida?

    — Crida e o piatră albă... şi moale, s-a grăbit el să adauge, care lasă semne.

    — De unde ştii tu ce-i crida?

    — Am văzut la mama când mi-o croit surtucul... şi m-am gândit.

    — Aşa-i, băieţi, cum a spus Damaschin? i-a întrebat Doamna pe ceilalţi.

    — Aşa-i! Aşa-i! Numai băiatul primarului a ridicat două degete în sus, cum l-a învăţat acasă mama, ca să  fie de la început premiant.

   — Ce vrei, Şerban Postelnicu?

   — Doamnă, şi omătul e alb şi moale...

   — Şi?

   — Şi nu e cridă.

   Băieţii au căzut pe gânduri, înodaţi în îndoieli.

   — Şerban Postelnicu, sunt multe lucruri albe şi moi care nu-s nici piatră, nici cridă. Aşa, de pildă: pânza, laptele, halviţa, lăcrămiora, mielul... Dar eu am întrebat ce-i crida. Stai jos, ascultă, gândeşte-te, şi răspunde numai la ce întreb. De ce râzi, Ştefan Damaschin?

   — Mă gândeam eu aşa...

   — Spune tare: la ce te gândeai? Să ne veselim şi noi dacă-i de râs.

   — Mă gândeam că şi Postelnicu e roş ca pătlăgica, da nu-i pătlăgică!

    Doamna a zâmbit potolit, iar ceilalţi au râs într-un glas, cu ochii la Pătlăgică. Altă poreclă se născuse. Doamna a ciocănit cu degetul în catedră şi s-a făcut linişte. Apoi a întrebat:

    — Ştie vreunul dintre voi să scrie?

   
      Mulţi au tăcut, alţii s-au codit, alţii au dat din cap cu da şi ba,  iar alţii au vestit cu toată gura că ei ştiu de-acasă. Ştefan Damaschin a ascultat dar n-a suflat.

    — Cei care ştiu să scrie, să vie aici, în băncile din faţă. S-au zorit, dând buzna, ca la pofteală cu dulceţi.

    — Voi faceţi-le loc.

    Cu Ştefan Damaschin în cap, cei din băncile din faţă au plecat, iar ceilalţi, cărturarii, s-au aşezat cu slavă în locurile din frunte. Şerban Postelnicu, fiul primarului, s-a grăbit să ia tocmai locul lui Ştefan Damaschin. Iar de acolo, a întors capul şi i-a aruncat o privire peste umăr, care spunea:

    — Sâc!

    — Bine, a spus Doamna. Vedem noi îndată. Eu, băieţi, a vorbit ea tuturora, am să încep o poveste pe care mulţi dintre voi o ştiţi de-acasă. Oricum, şi dacă o ştiţi, şi dacă aţi uitat-o, voi să mă ascultaţi cu luare aminte şi să nu vă gândiţi la altceva. Uite-aşa spune: „Era odată o babă...

   — Şi un moşneag, a sărit unul.

   — Da, şi un moşneag, a spus Doamna, privindu-l. Numai că acum eu spun povestea, voi

m-ascultaţi. „Baba avea o găină şi moşneagul avea un cucoş. Găina babei se oua de câte două ori pe zi şi baba mânca o mulţime de ouă, iar moşneagului nu-i da niciunul. „Aţi ascultat bine?

    — Am ascultat.

    — Care dintre voi, a vorbit Doamna către cei neştiutorii de carte, poate să spuie cu vorbele lui ce-am istorisit eu?... Tu, Gheorghe Coşeru.

    Gheorghe Coşeru a înghiţit şi a spus fuguţa:

    — Era odată o babă ş-o găină, un moşneag ş-un cucoş. Găina babei făcea ouă multe, da cucoşul moşneagului nu făcea ouă deloc. Şi numai baba mânca ouă.

     Doamna a zâmbit şi a spus:

    — Cam aşa.

    Apoi Doamna s-a uitat la băncile cărturarilor.

    — Acuma să vedem care dintre voi poate să scrie cu cridă pe tablă ce-am spus eu...

    Tăcere cu spaimă. Toţi şi-au încuiat mâinile sub bancă, uitându-se în jos.

    — Şerban Postelnicu... l-a încercat Doamna pe cel ajuns în banca întâi.

    Dar Pătlăgică s-a făcut alb cum îi crida şi Doamna i-a dat bună pace, lăsându-l să fie alb şi moale.

    — Timotei Hanţu, — a cercetat ea pe cel de lângă Postelnicu.

    Dar băiatul domnului Procuror a dat din cap, cu degetul în gură, cum făcea şi la masă când bunica îl ruga să mănânce, şi el nu spune decât „'îhâm!” 

   — Scoate degetul din gură, Timotei Hanţu.

   Fără deget, gura lui Timotei a rămas ca a pruncului fără biberon. Doamna a aşteptat. Se făcuse atât de mare tăcere încât parcă lumina soarelui a crescut, aducând zgomotele de-afară şi din piept — ale castanelor şi inimilor cu zvâc — drept la catedra Doamnei.

   — Să vie la mine Ştefan Damaschin. Din fundul clasei, unde ajunsese, cel de la Prăvale-Baba a pornit înspre catedră, bocănind ca o cătană.

   — Ia arată mâinile? i-a spus în şoaptă Doamna.

I le-a arătat. Doamna a zâmbit.

   — Te-ai şters de cărbune! i-a spus ea cu taină, între patru ochi.

   Ochii lui Ştefan Damaschin s-au micşorat cu ghiduşie între creţurile feţii. Apoi Doamna, după ce şi-a adâncit privirea în ochii lui, i-a spus tare:

   — Du-te la tablă, Ştefan Damaschin. S-a dus şi s-a oprit. Toţi se bucurau că nu-s în pielea lui. Numai Ştefan Damaschin nici nu s-a bucurat, nici spăimântat, ci a stat, aşteptând, cu mintea stârnită ca zbârnâitoarea unui zmeu.

   — Ştefan Damaschin, poţi tu să faci pe tablă ce-am istorisit eu? Ceilalţi n-au înţeles cum trebuie, crezând că a scrie, sau a face, tot una e.

    Dar Ştefan Damaschin a răspuns, după ce s-a măsurat din ochi cu tabla:

    — Să fac oi putea.

    — Ia încearcă.

    Şi iar a început vrăjitorie, ca şi afară, când cu Bostan. Un lan de floarea-soarelui n-ar fi fost mai cu trecere ochioasă decât cei din clasa întâia primară. Dintâi s-a ivit casa,  casă de ţară cu cocostârc în vârf, uşă, două ferestre şi prispă. Apoi s-au aşezat pe prispă, în stânga baba, cloanţă-cotoroanţă cu nas hapsân, ochi mici şi burtă cât o bute. Când a ajuns la mâinile ei, Fănuţă s-a oprit, s-a gândit, s-a răzgândit, şi a lăsat mâinile babei ca nişte lână, încă netoarsă, fără degete. Apoi s-a aşezat pe prispă moşneagul. Ilie Pânişoară ar fi spus:

    — Măi Fănuţă, babă-i dai tu lui Ilie în loc de vin?

    Pe umărul moşneagului, un cucoş îşi spunea vorba: „Cucurigu!”

     Apoi Fănuţă s-a dus la mâinile babei şi le-a tors din caier, cu degete încârligate. Într-una, baba ţinea un ou. Cu cealaltă, ea ţinea o sforicică de care crida a legat o găină care scoate ou. Fănuţă nu

s-a sfiit să pună oul unde trebuie şi băieţii au râs de-aşa ispravă glumeaţă. Dar râdea şi Doamna, astfel că băieţii s-au uitat mai departe. Ce mai venea? A stat şi s-a gândit Fănuţă, cu faţa boţită de gând, frământând crida în degete. Ş-apoi s-a hotărât şi-a pus în burta babei, de la gât în jos, ou lângă ou, cum stau cartofii într-un sac. Băieţii se uitau numai la tablă. Doamna se uita numai la Ştefan Damaschin: parcă venea o rândunică dinspre el, vestind o primăvară. Iar Ştefan Damaschin, mereu stârnit, a mai legatt o aţă din streşina casei, drept de-asupra babei, de care-a atârnat — de la el — un păianjen. Doamna a spus:

     — Ştefan Damaschin, şterge tot cu buretele şi lasă numai găina... şi oul ei, a adăugat  Doamna zâmbind. Şi iar s-a făcut noapte pe tablă, rămânând din poveste numai găina cu oul.

    — Damaschin, l-a întrebat Doamna; cu ce seamănă oul găinei?

    — C-o buche, a spus el şi Doamna a râs.

    — Cu care buche? adică literă, a spus Doamna către ceilalţi.

    — Cu „o”.

    — De unde-o ştii tu?

    — Din abecedar.

    — Bine, Ştefan Damaschin. Acuma şterge şi găina.

    A şters-o.

    — Deci, din toată povestea n-a rămas decât un ou.

    — Acuma, a poruncit Doamna, fiecare să treacă la locul lui. ÎI sprijini cu mâna, a răspuns ea  și dus la tablă, a luat crida şi a tras un beţişor încârligat jos, lângă oul babei, lipindu-I de ou. Iaca asta e litera „a”, cea dintâi literă a alfabetului. Cu asta, copii, începe povestea literelor . Căci alfabetul nu-i altceva decât o poveste în care vezi cum au venit pe lume literele. Una, „o”, a făcut-o găina babei. Alta , „b”, a ieşit chiar din gura babei când i-a cerut moşul să-i dea şi lui un ou. „Dă-mi, babă, un ou, a spus moşul, că cucoşul meu nu face ouă". Dar baba, cu- toate că era plină de ouă, a dat din cap ş-a spus: ba. Şi iaca a ieşit şi litera „b” din gura babei. Ba-ba, la un loc: baba. Dar cucoşul moşului ce făcea? Cânta. „Cucuriguu!” Şi iaca a ieşit din pliscul lui o altă Literă: „c”. Vasazică baba, găina şi cucoşul moşneagului ne dau primele litere ale alfabetului: „a”, „b”, „c”. Cum se cheamă cartea voastră?

   — Abecedar.

   — Abecedar. Vasăzică abecedarul e povestea literelor.

   Clopoţelul venea într-un picior cu literele recreaţiei.

    — Asta a fost, copii, cea dintâi oră de învăţătură. Ş-acuma, înainte de a vă duce la joacă, am să vă mai învăţ ceva. Cine-a făcut povestea de pe tablă?

   — Damaschin, au răspuns ei în cor.

   — Vasăzică oul e al lui?

   — Daaa.

   — Cum i-I dăm noi?

     N-a ştiul nimeni să răspundă. Doamna a şters cu buretele băţul încârligat, alăturat oului de pe tablă şi l-a făcut, fără cârlig şi mai încolo, în stânga oului.

   — Ştiţi voi ce înseamnă asta?

   — 10, a răspuns Şerban Postelnicu.

   — Şi ce e 10?

   — Nota premianţilor, a răspuns Postelnicu.

   — Da. Unul, două, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă, zece degete laolaltă au semnul acesta: 10. Câte mâni aveţi voi?

   — Zece, a spus repede unul clipicios. Ceilalţi au râs.

   — Aveţi două mâni, că dacă aţi avea zece n-aţi mai fi oameni.

   — Da, două avem.

   — Şi zece degete.

   — Da, zece degete.

   — C-un deget ce poţi face? Mai nimica. Poţi culege un inel, o aţă de păianjen, poţi ciocăni la uşă, poţi lua o ulcică de toartă. Cu două degete poţi face mai mult. Cu o mână poţi ridica o cofă. Dar cu două mâni?

   — Mă iau la trântă, a spus unul.

   — Mă spăl, a spus altul.

   — Trag cu praştia.

   — Mă sui în copac.

   — Prind mâţa.

   — Sigur, i-a oprit Doamna. În două mâini cu zece degete e toată puterea şi iscusinţa omului. Copiii care sunt cuminţi, care au minte ageră şi care mai sunt şi silitori la învăţătură, merită nota zece. Atâta le poate da profesorul; mai mult, numai Dumnezeu care poate orice. Acuma eu am să iau nota zece de pe tablă şi am s-o scriu în catalog în dreptul lui?...

   —Ştefan Damaschin, a izbucnit corul cu veselie, şi dreptate. Numai gura lui Şerban Postelnicu a rămas ca cealaltă litera , „o”: oul babei.

    La amiază, Domnica s-a pus să-l aştepte pe Fănuţă pe banca de lângă felinar. Oraşul cu şcoala şi toate ale lui era mare, strălucitor de cruci, răspândit în vale. Iar Fănuţă, cu toată pălăria lui de flăcău, cu tot surtucul dintr-al tatei şi cu toţi botforii lui de şapte-poşte, parcă nu ieşise din casă pe uşă şi pe poartă, ci pornise cu puf din cuibul de sub streaşină, ducându-se printre uriaşi să lupte cu puterea fulgului. Numai cum stătea aşa, Domnica , dând din cap , deodată a văzul răsărind în tund, pe uliţa Prăvale-Baba, alai cu tămbălău. Glasuri şi colb, tropăituri şi râsele. O ceată de mărunţi sprintenă. Şi'n frunte, cine?

    — Ce-ai păţit, Fănuţă? l-a întâmpinat Domnica, dincolo de bancă.

    Fănuţă i-a sărutat mâna.

    — Asta-i mama, a spus el celorlalţi.

Şi toţi s-au uitat la ea, de jos în sus, ca la o clopotniţă de aur, spunând cu slavă: „Săru' mâna”.

    — Ce s'a întâmplat? i-a cercetat Domnica.

    — Doamna i-a pus zece lui Damaschin, pentru ştiinţa lui.

    — Aşa! s-a luminat Domnica. Bravo, Fănuţă. Şi ducându-se în casă cu inima, le-a adus la toţi pâine proaspătă şi chipăruşi. Între timp, alaiul s-a adunat roată în jurul lui Ştefan Damaschin care şedea descoperit în aur de Septembrie.

   — Pe unde-o trecut, măi, Făt-Frumos?

   — Pe aici la deal, le-a arătat Fănuţă cu degetul. Aici o oprit calul, a stat de vorbă cu mama şi s-a dus înainte. Mândra lumina a soarelui strălucea în ochii lor.

   — Şi unde-i Baba?

   — E îngropată în vale: una cu pământul. Acolo a răpus-o Făt-Frumos.

   — Ş-acolo ce-i?

   — Acolo-i cimitirul morţilor.

   — Nu ţi-e frică noaptea?

   — Mie, măi?

   — Dar armăsarul unde-i?

    Încondeiase Fănuţă armăsarul tatei, scoţându-l cam năzdrăvan.

    — În codru.

    — Ce uneltiţi voi acolo? i-a întrebat Domnica, văzându-i strânşi în jurul lui Fănuţă şi vorbind cu taină.

   — Spunem întâmplări... de-ale noastre, a răspuns Ştefan Damaschin. Iar alaiul lui Ştefan, după ce-a mulţumit Domnicăi şi s-a mai uitat cu evlavie la locurile din poveste, la Prăvale-Baba şi la cei de-acolo, a plecat cu pâine în valea oraşului.

   — Măi Fănuţă, l-a întrebat cu zâmbet drag Domnica: ce se ţin ca muştele după tine?

   — Au venit să te vadă pe tine.

   — Da eu ce sunt?

   — Eşti mama mea.

     De-atunci, Fănuţă a mai avut un prieten: pe Doamna.

                                                  🌻 Rezumat pe scurt

              În acest fragment din opera literară Prăvale Baba, autorul Ionel Teodoreanu, povestește cu duioșie și umor, întâmplări din viața unor copii, elevi din clasa I, în prima zi de școală. În centrul povestirii se află figura de neuitat a lui Ștefan Damaschin, fiul unor oameni sărmani din cartierul Prăvale-Baba al târgului Iași, care se impune de la început întregii clase, prin inițiativă, curaj, istețime, modestie și bună creștere.

              În prima lui întâlnire cu viața de școlar, Fănuță se dovedește un copil vioi, inteligent, respectuos și cu multă stăpânire de sine. Spre deosebire de fiii celor avuți și cu pretenții de „cărturari”, el este singurul care reușește să se descurce în timpul lecției, atrăgând dragostea și prețuirea învățătoarei sale. În admirația întregii clase, Fănuță obține „nota premianților”, a elevilor cuminți, silitori la învățătură și cu minte ageră.

             Povestirea „Prăvale-Baba”, ilustrează adevărul, de multă vreme cunoscut, că sunt haina modestiei se poate ascunde adeseori un om cu însușiri alese, ale cărui fapte strălucesc în ochii celor din jur ca razele unui diamant.