🌻 Săptămâna nebunilor de Eugen Barbu rezumat 

          Dupa Princepele si alte cateva nuvele cuprinse în „Vanzare de frate” (1968) sau „Miresele” (1975), „Săptămâna nebunilor” e a doua opera majora (ultima a scriitorului) nascuta din revelatia evului fanariot pe care i-a produs-o lui Eugen Barbu.

          Ampla documentare pentru filmele din seria Haiducilor („Intrarea in uriasul material de epoca m-a fermecal", recunostea autorul); insa din Haiducul Amza, proiectatul final al trilogiei sfarsitului de veac fanariot, Eugen Barbu nu a concretizai decat cateva scenarii de film si nuvele (o marluric „din interior" asupra imensului travaliu artistic presupus de acest (alt) univers lictional fundamental al creatiei lui autorului.

         O ofera insusi scriitorul in Caietele Princepelui, l-V11, 1972-l981). Anuntat inca din anii '60 si (re)scris efectiv intre 1975 si 1981, cu acea enorma exigenta proprie „operei seria" barbiene („Saptamana nebunilor, in doi ani, a intrunii abia 150 de pagini pentru ca 50 le-am si aruncat si Dumnezeu slic cand am s-o dau la tipar"), romanul „rezulta din documente ("izvorul documentar principal cartea lui Al. Alexianu, Un bitatrestean de altadata: Risipitorul logofat Dudescu"), dar si din sederea autorului la Venetia, pe care o iscodeste prin toale ungherele" (Ion Rotam).

          Desi Hrisani Hrisosceiu va imprumuta ceva din biografia sa lui Margclatu, eroul celeilalte serii de filme turnate in anii '80 dupa scenariile lui Eugen Barbu. Saptamanii nebunilor nu a fost niciodata ecranizata: filmul cu acelasi titlu din 1971 (care relateaza pe un scenariu de Eugen Barbu aventurile haiducului Anghel Saptecai pe parcursul unei „Saptamani a nebunilor") apartine seriei Haiducilor si nu arc nici o alta legatura cu romanul.

           Epic, „Săptămâna nebunilor”, e chiar mai rarefiata decat Princepele. Suntem (fabula) la cativa ani dupa infrangerea Eteriei (dai- inca intr-un fabulos timp fanariot, nepasator la exactitatea cronologiei), cand beizadeaua Hrisani Hrisosceiu (candva îndreptatit el insusi, prin neam si avere, la vise de domnie urmas poate al vreunui Pricepe?) e trimis în taina la Venetia cu ultimele milioane ale Miscarii pentru a-l cumpara pe un Trimis al inaltei Porti. Acolo se indragosteste însa nebuneste de contesa Herula Lucrezia Vimrcatti si in putini ani va risipi toti banii (ai Eterici, dar si ai sai) incercand zadarnic s-o cucereasca definitiv.

           Ruinat si parasit de „frumoasa venetiana", Hrisosceiu se va intoarce acasa la Bucuresti, unde se va stinge lent in anii Iara sir ce vor urma. cu toate resursele financiare si ale fiintei epuizate, dupa ce o vreme, la inceput, mai incercase sa minta (pe ceilalti, dar si pe sine) ca nu e totul pierdut, ca va da o sarbatoare de „saptamana nebunilor" ce va cutremura Bucurestiul, ca „va fi iarasi ce-a fost si mai mult decat atat".

           Romanul debuteaza însă propriu-zis (subiectul) cu întoarcerea lui Hrisant în Bucuresti, întreaga perioada venetiana (si anterioara) fiind rechemata de acesta din memorie in lungii ani de dupa aceea, evocarile (si fanteziile) înregistrându-se decalaj si contrapunct cu episoadele „reale" din prezentul personajului, pentru ca imaginile celor doua „caderi" (venetiana si bucuresteana) sa se contopeasca pe masura ce se inainteaza spre deznodamant. 

          Daca cu Princepele,Eugen  Barbu. incepea evaluarea (fictionala) a efectelor locale ale acelei „otravi bizantine" care in viziunea sa a marcat definitiv si nefericii istoria acestei parti de lume, „Saptamana nebunilor”, continua demonstratia pana la inevitabila concluzie logica. S-a observat (ca un repros) ca in „Saptamana nebunilor” „Pictarea descompunerii fanariote nu are nici amploarea, nici motivatia politica si teoretica din Princepele" (Liviu I.eonte). Ca „descriptia aglomerata pana la spatiu covârseste spatiul delimitat.

         In „Princepele”, de liniile parabolei" (Mircea Mutliu). Lucrul e firesc cata vreme intreaga perspectiva e alia. Astfel, intr-un prim moment al dialecticii temei. „Princepele” încheagă o parabola exemplara a coruptiei Puterii (sau iluziei Puterii), explorata printr-un destin-simbol (al epocii/clasei/lumii fanariote).

         In schimb, in „Saptamana nebunilor” lumea bolnava din „Princepele” e surprinsa intr-un alt moment si anume in cel final si intr-o ipostaza mai cuprinzatoare. Parabola nu dispare, asadar, ci face doar un pas inapoi (largind perspectiva la un mai vast „Bizant dupa Bizant"), mutand totodata accentele si devenind (si mai explicit) una a lipsei de Putere, politica, financiara, sufleteasca, biologica etc.

        Expresie a (ultimelor consecinte ale) unei ontologii sfaramate, aceasta parabola despre Anti-Putere va cauta acum un sens al realului prin explorarea nu a unui destin, ci a insusi sufletului inefabil al unei Lumi, nu intr-un simbol, ci intr-un arhi-Semn(al Desființării), compus dintr-o suma de semne ale Nihilului: un anti-destin (o biografie ce „traieste degringolada lumii fanariote, dar Iara sa mai aiba demnitatea macar de a o simboliza" (M. Muthu).

         In acord cu noua miza a parabolei, din caracterul de sinteza al Princepelui („un basm si o opera lirica in acelasi timp") in „Saptamana nebunilor” nu mai (poate) ramane decat dimensiunea poematica.

         Si, într-adevar, cartea e in primul rand „un fastuos poem al declinului, construit in maniera variatiunilor pe o tema data": „Nu e romanul unui destin, ci al unei stari" (M. Muthu), „o stare a istoriei conventional circumstantiala in limp si spatiu, o istorie difuza, amorala, verosimila pana la posibil, plauzibila, dar in nici un caz reala" (M. Odangiu), o talmacire personala a toxicului duh istoric si metafizic al Bizantului. Însă în ciuda tonalitatii elegiace, „Saptamana nebunilor”, nu e un lamento pentru acest duh (regretat poate in ordine estetica, dar urat de autor intr-o masura cel putin egala cu forta lui lascinatorie), ci un poem (inevitabil infiorai) al Esecului si al Caderii, un esec metafizic in al carui filigran se intrevede unul dintre cele mai spectaculoase esecuri istorice.

         Solidar cu intregul proces de dezagregare a visului imperial bizantin („unde era mileniul sters, putrezit el insusi ca un corp viu, trupul timpului luxuriant in care se topisera atatea vise de marire?") - in egala masura cauza si simptom al definitivei lui prabusiri - lamentabilul esec al Eteriei (in fond, inca o revolutie tradata chiar de principalii ei „eroi") marcheaza incheierea unui ev si a unei civilizatii.

         Instituind un spatiu (si un) imaginar de bolnava Apocalipsa, degradata si dezolata, de un tragic surd, lipsit de sublim (replica fictionala a unui univers degenerat ontologic), aceasta ultima „cadere" a Constanti-nopolului proclama totodata o Cadere (istorica si metafizica) generala si fara drept de apel. E o epoca de sumbra si profunda depresie (ca intotdeauna dupa infrangerea unei Revolutii), in care tradarea, marele semn al Timpului (si unul dintre semnele esentiale ale romanului), ucide ultimul Ideal. Rezultatul e o panorama (rasariteana) a ticalosirii maxime (caci e un meridian care si-a pierdut nu doar libertatea, ca Apusul, ci pana si sensul ei).

          In ciuda culorilor prea tari, a aromelor prea vii, a patimilor prea aprinse (ce confera ansamblului aerul agitat si ireal al unui vis de opioman), totul vorbeste despre un timp al Crizei. E o lume din care orice transcendenta a disparut, inlocuita de o „transdescendenta" (Marian Popa), de o cadere perpetua spre neant (la capatul careia se poate ghici deja Groapa, suprema fundatura de destin); e o lume in agonie, prea ostenita pentru a mai avea fie si numai dorinta mortii (in voia careia se lasa doar, se abandoneaza abulic), o lume golita de orice energie in care „melanholia", boala princiara a evului fanariot (si bizantin), devine un spleen balcanic, o cxistcntial(ist)a „greata" levantina ce tradeaza evanescenta fiintei, intr-adevar, daca „Tensiunile din „Princepele” eliberau o metafizica, aceea a Puterii devenita oarba, aici ne intampina doar apatia, un plictis urias infiorat, intermitent, de elegia Bizantului disparut" (M. Muthu): dacă în „Princepele” mai exista macar iluzia (Vietii, Erosului, Cunoasterii, Puterii), in Saptamana nici un vis, nici un ideal, nici o credinta, nici o iluzie, nici o pofta mareata nu mai sunt posibile. O nebunie tainica (nascuta dintr-o fundamentala disperare) arde ca o febra in toti si in toate, incingand patimi(ri)le financiare, amoroase, politice etc. pana la paroxism. 

           Dar, ca si petrecerea promisa de Irisant (o razbunare indeplinita mai mult de inertia lucrurilor), ca si planurile de constructii (indraznite macar in Princepele), ca pretinsele bogatii sau ca viata falsa, de imprumut (simbolizata de carozza), traita pe credit (nici macar pe reputatie, ci pe zvonul ei), si clocotul pasiunilor (pure energii negative impinse pana la dezmat si turbare, dar grabnic epuizate in stenahorie si lihotire) e lot numai o „izmeneala", o mare Minciuna, o vanare de vant si de himere.

           Ramas dupa disparitia mirajului Puterii pasiunea dominanta, erosul e si ci unul maladiv, atins de blestemul general, o patima stearpa, o simpla si rece (hiper)excitatie nervoasa: „Totul este atins de putregai, erotismul pustiitor si visul basileic comunica prin excesul dizolvant, el contaminand intreg spatiul fictiunii barbiene" (M. Muthu). Orice speranta e asadar pierduta, alienarea e totala si nimic nu mai poate alina teribila singuratate (individuala si colectiva), unicul refugiu ramanand fuga de Realitate (in chefuri monstruoase, in carnavale, in vinuri, in „eteruri", in jocurile de noroc, intr-o enorma risipire, in aventuri erotice, in fantasme de tot soiul).

          Caci marea drama (meta-istorica) a acestor locuri si oameni e tocmai certitudinea lor absoluta ca nu exista in Realitate, ca sunt doar niste umbre inlr-o lume-umbra (tinuta inca intr-un fel de viata doar de o nepotolita sete de fantazii si himere), iar marele rau care ii chinuic (pana la melanholie, stenahoric, turbare sau dezmat) este esentialul deficit de Fiinta care face din prezenta lor in lume, in ciuda larmei, o mare si tacuta Absenta. 

          Ca Într-o moralitate medievala, in toate se dezvaluie chipul Mortii. Reunind cele doua mari semne ale existentei inautentice (Masca si Moartea), imaginea „saptamanii nebunilor" ramane metafora-cheie a romanului.

          Ceremonie a sfarsitului unui ev ce marcheaza reintoarcerea in Haos (caruia insa la Eugen Barbu nu-i mai urmeaza un nou Cosmos), „saptamana nebunilor" e, pe de o parte, un spectacol al mastilor ce trimite la viziunea camavalesca asupra acestei lumi pe care o propune autorul: hamletiana piesa in piesa si mise-en-abime, „Pantomima Venetiei" e apogeul grotesc al acestei viziuni, rezumand Carnavalul demonilor („maimutele lui Dumnezeu") care populeaza cartea.

         Drama omeneasca ramane insa una generica: dincolo de aceste masti mortuare evolueaza nu atat niste psihologii particulare cal niste figurine, manipulate si coordonate de o aceeasi sentinta metafizica („Nu exista mantuire pentru om"), nu simboluri, ci indici ai unui scenariu transcendent drept care romanul insusi e mai curand un mister alegoric (gen Redentore), un imens karaghioz, un teatru de papusi macabru, o „apokalypsis cum tiguris". Ordonai de aceeasi perspectiva descendenta, de la „Biantionul" himera la „Venezia" amintire, „mistuita undeva in lacomul timp, numit trecut", si pana la „Rucurcscii" prezentului (continuu) al fictiunii, spatiul - decor, dar si sursa a dramei ocupa un loc central in economia operei, caci „inainte de a fi romanul Unui individ.

         „Saptamana nebunilor”, este romanul a doua orase, suprapersonajcle cartii" (L. Leonte), asupra carora pogoara ca o miasma, sofianic si tutelar, sfantul duh otravit al celui dc-al treilea. Spatiu al (auto)exilarii, ca un nou Tomis, disputat de nesfarsite ierni scitice ,si de arsita verii.