🌻 Țara mea de Ioan Nenițescu

 Ca orice poezie patriotică, Țara mea urmărește definirea ideii de țară și a sentimentelor față de ea. Acest lucru se face de obicei în mod direct, poeziile patriotice fiind profund lirice.

           În poezia lui Ioan Nenițescu se observă în primul rând repetarea la începutul versului inițial al primelor strofe a cuvântului-cheie „acolo”. Acest termen arată că poetul se referă la un loc anume, pe care îl determină prin versurile următoare. Desigur, repetiția nu este întâmplătoare. Apare limpede ideea că patria este un loc unic, inconfundabil.

           Primele trei strofe conțin o enumerație, ai cărei termeni sunt introduși prin cuvântul „acolo”: „unde-s nalți stejari”, „stânci și munți”, „cer senin”, care definește spațiul unic al patriei în cuvinte simple, însă relevante. Termenii „stejari”. „stânci”, „munți”, „cer” (cu epitetul „senin”) au sens figurat. Peisajul apare ca termen de comparație pentru oamenii care stăpânesc plaiurile țării. „Flăcăii cu piepturile tari” sunt ca „stejarii”, întrucât stejarul este un arbore falnic, rezistent la urgiile vremii, impunător și frumos, iar frunzele sale simbolizează (au devenit chiar semn al triumfului), victoria (de aceea apar și pe tresele gradelor superioare).

           În numeroase creații literare, stejarul apare nu ca un simplu element al naturii, ci semnificând forța, bărbăția, biruința.

           „Voinicii cei cu peri cărunți”, adică bătrânii luptători ai țării, sunt cimparați cu „stâncile” și „munții”. Ideea implicată aici e că acești oameni sunt la fel de neclintiți în voința lor ca piatra, că au măreția munților și duritatea stâncii. Femeile, al căror zâmbet este asemuit cu „cerul senin”, se definesc prin frumusețe și gingășie. Azurul cerului reprezintă puritatea și frumusețea, bunătatea și grația. Înfățișarea lor celestă nu le împiedică însă pe aceste femei de a-și educa fiii ca pe niște viitori luptători.

           Dacă primele trei strofe se încadrează într-o amplă și complexă enumerație (din acest motiv după ultimul vers apare virgula), strofa a patra constituie încheierea frazei printr-o exclamație simplă și cuprinzătoare, ca un rezumat al cuvintelor de mai înainte; accentul cade pe „țara” și „neamul”. Un singur epitet: „românesc” împodobește aceste patru versuri. El este însă sugestiv tocmai pentru că este singular și simplu. Poetul pare a spune că un lucru evident nu mai trebuie explicat prin cuvinte. Spunând „românesc”, el spune totul. Cuvintele „meu”, „mea”, subliniind legătura dintre poet, țară și popor, accentuează prin repetarea lor intensitatea sentimentului de mândrie națională. Antonimele „să mor”, „să trăiesc”, unite de cuvântul „acolo” (în țara mea) rezumă ideea că  ființa omenească, cu ceea ce are ea triumfător (viața), și cu durerea morții prefăcută în seninătate, nu poate exista cu adevărat decât în ținutul patriei.

           Poezia continuă cu o nouă serie enumerativă, dispusă simetric față de cea dintâi, care evocă trecutul eroic al poporului nostru și completează definirea noțiunii de patrie. Pământul țării nu este numai priveliște, cu munți și păduri de stejar, ci și păstrătoare de urme ale Istoriei. Epitetul „bătrâne”, care se folosește de obicei în legătură cu ființele, este mai expresiv decât „vechi”, are o mai mare vibrație poetică, deoarece sugerează ideea măreției unui trecut încă viu. Cuvântul „dor”, atât de frecvent în poezia noastră populară, și cuvântul „moșie”, cu înțelesul său vechi de „patrie”, se îmbină într-o frumoasă exprimare figurată: „dorul de moșie” / Întotdeauna drept a stat”.

          Poezia se încheie cu aceeași strofă-refren, concluzivă („Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc / Acolo eu să mor aș vrea, / Acolo vreau eu să trăiesc”), care amplifică, prin repetiție, ideile amintite, întregind ce-a de-a doua frază lirică (poetică). Parcă totul ar fi fost spus dintr-o răsuflare. Devine transparentă relația dintre conținut și titlu. Țara e un tărâm cum nu se află altul, în care poporul este desăvârșit ca și natura care l-a zămislit. Aceste minunate alcătuiri (patria și popor), nu se pot defini decât cu simplitate plină de rezonanța: „țara mea”, „neamul meu cel românesc”. În veșmântul sonor al cuvintelor, sentimentul iubirii de țară răsună grav, ca o chemare la izvoarele neamului.