🌻 Darul lui moş Miron
de Ion Agârbiceanu
Era în vara anului 1916. Războiul bântuia de-atâta amar de vreme prin fundul Galiţiei, prin Polonia, în Italia[…] Moş Miron, în satul lui de la poalele munţilor, întra greu în vorbă cu cei care se-ntorceau de pe câmpul de luptă. Avea o sfială ciudată înaintea lor, deşi i-ar fi putut fi, cei mai mulţi, nepoţi. I se părea lui că-svrednici de-o cinste deosebită, că ştiu lucruri pe care nimeni altul în lume nu le poate şti. Dar de vorbit cu ei,trebuia să vorbească numaidecât. De la o vreme era nelipsit de la gară, şi cel dintâi sătean care-i dădea bineţe soldatului ce se cobora era moş Miron.
Cei pe care-i întâmpina nu-l prea înţelegeau, nu prea ştiau ce vrea să afle moşul de la ei. Şi,oricât ar fi vrut să-şi ascundă adevăratul gând, bătrânul tot era silit, în urmă, să mărturisească ce vrea şi săvorbească desluşit.
Uite ce-i, nepoate! Noi pe-aici nu mai ştim ce să credem. Toţi minţesc, numai sufletul din noi nu. Voi, pe-acolo, trăbă c-aflaţi mai iute veştile: Au întrat ai noştri* în război sau n-au intrat?
— Pân-acum nu, moşule. Da’ nădăjduim de la Dumnezeu…
Nădăjduia şi bătrânul «de la Dumnezeu», dar prea-i era lui greu să mai aştepte. Din felul cum i selungea faţa bătrână, din felul cum îi sclipeau ochii în cap, se vedea limpede că vorbele spuse de cei ce veneau acasă bolnavi ori în concediu nu-l mulţumeau.
De cum a dat gură de primăvară, moşul a-nceput s-o ducă greu de tot. Îşi isprăvise tot ce strânsese peste vară, şi bucatele erau scumpe foc. În câteva săptămâni şi-a dat şi cel din urmă ban, pe care abia l-a pescuit dintr-un cotlon al şerparului*.
A văzut el că oameni bătrâni, femei bătrâne se tot duc pe la primărie şi se-ntorc cu bani acasă. Locuia departe, în capătul satului, spre munte; pe la primărie n-a dat de zece ori în viaţa lui; dar lipsa îi dete brânci şi, într-o zi, iacătă-l în faţa primarului.
— Văd că toată lumea duce bani de aici. Va fi, pesămne, vrun ajutor pentru oamenii bătrâni şi săraci camine, în vremea asta de scumpete crâncenă. Până-acum am mai avut câte ceva, de-acum!… [...] — Dumneata nu poţi căpăta, moş Miroane, îi răspunse primarul. N-ai pe nime în război.
— Dar nici acasă!
— Adevărat că vei duce-o greu. Da stai, mi se pare că tot ai dumneata ceva. Ai vândut otava*?
Moşul îşiîncruntă sprâncenele şi privi în pământ. — N-am vândut-o!
— Apoi vezi, rău faci că n-o vinzi. Se plăteşte foarte bine. Poate aştepţi să mai crească preţurile.
— Nu aştept!
— Atunci, mi-o poţi vinde chiar şi mie. Bătrânul îl privi cu duşmănie.
— N-ai dumneata bani să cumperi otava mea! Şi s-a ridicat de pe scaun, şi-a oblit* trupul îngârbovit şi-a ieşit din primărie păşind apăsat. De-atunci n-a mai dat pe-acolo.
VOCABULAR
*şerpar - brâu lat de piele, prevăzut cu buzunare
*otavă - iarbă care creşte în acelaşi an după ce câmpul a fost cosit sau păşunat; aici apare ca un dar simbolic al lui moş Miron pentru caii celor dintâi soldaţi români care vor veni în satul lui din Transilvania
*a obli - a îndrepta; a da corpului o poziţie dreaptă
*ai noştri – formulă prin care moş Miron numeşte armata română, aşteptată să intre în război contra Imperiului Austro-Ungar, din care făcea parte şi Transilvania
🌻 REZUMAT PE SCURT
În Darul lui moș Miron, Ion Agârbiceanu povestește o întâmplare petrecută într-un sat din Transilvania în timpul primului război mondial.
Moș Miron, un țăran de la poalele munților, dorea intrarea românilor în război, cu speranța realizării unității naționale. Bătrân și apăsat de sărăcie, el caută ajutor la cei din jur, deși avea în pod otava pe care ar fi putut lua bani buni, dacă ar fi vândut-o. Dar nu o vinde. O păstrează, spre nedumerirea primarului și a rudelor sale, care îl cred dornic de un câștig mai mare.
După ce România a intrat în război, bătrânul a început să vegheze zi și noapte. Când o patrulă de cavalerie românească trece prin sat, îi roagă pe ostași să ia otavă pentru cai. Plecați în misiune, ei nu se pot opri, dar la întoarcere primesc „darul”.
Când armata română ajunge în sat, moș Miron, în straiealbe, împarte, cu ochii plini de lacrimi de bucurie, câte-o sarcină de otavă animalelor ce suferiseră de foame.
Scriitorul este impresionat de fapta moșneagului, care ajută cu modestele sale posibilități pe ostașii români, în lupta lor pentru o cauză dreaptă, împlinirea marelui vis al românilor: Unirea.
.......................................................................
🌻 Fișă de înțelegere a textului:
- Explică modul de formare a cuvintelor: sfială, a nădăjdui, greu, ȋnaintea numaidecȃt, dintȃi,
binețe, limpede, acasă
- Cȃte litere şi cȃte sunete conțin cuvintele: era, ȋntorceau, faci, aici, vrednici, ciudată, zece.
- Rescrie, din text, două cuvinte care conțin diftong şi două care conțin hiat.
- Indică sinonime contextuale pentru cuvintele subliniate din text.
- Identifică ȋn text trei cuvinte care pot avea omonime şi ilustreaz-o ȋn enunțuri.
- Motivează folosirea virgulei din enunțul: „Uite ce-i, nepoate!”
- Motivează folosirea cratimei ȋn structura: „rău faci că n-o vinzi.”
- Specifică valoarea morfologică a cuvintelor subliniate din enunțul: „În câteva săptămâni şi-a dat şi cel din urmă ban, pe care abia l-a pescuit dintr-un cotlon al şerparului.”