🌻 Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia de Selma Lagerlof
Selma Ottiliana Lovisa Lagerlöf (n. 20 noiembrie 1858 Ostra Emterwik, Varmland – d. 16 martie 1940) a fost o scriitoare suedeza, prima femeie care a primit Premiul Nobel pentru Literatura (1909) și prima femeie membră a Academiei Suedeze (1914).
Opera sa posedă puternice tendințe moral-educative, cultivând trecutul legendar, conservarea valorilor perene, tradiția. A scris romane de factură epopeică, pline de fantezie și lirism, cu rezonanțe din vechile legende scandinave.
Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia (Original Nils Holgerssons underbara resa genom Sverige) este o faimoasă ficțiune scrisă, de Selma Lagerlöf, publicată în două părți, în 1906 şi 1907. Contextul în urma căruia s-a publicat romanul a fost o directivă a Asociației Naționale a Profesorilor în care se propunea scrierea unei cărți pentru școlile publice.
„Și-a dedicat trei ani pentru studierea naturii și familiarizarea cu viața păsărilor și animalelor. A încercat să descopere cât mai multe din legendele și poveștile din folclorul diferitelor regiuni. Toate acestea ea le-a țesut într-un mod ingenios în povestea ei” – (Din introducerea traducătoarei Velma Swanson Howard).
Nils Holgersson, un băieţel leneş şi neastâmpărat, a fost pedepsit pentru purtarea lui nesăbuită – un pitic l-a transformat într-un prichindel de-o şchioapă. Agăţat de grumazul gâscanului Martin, micul Nils porneşte într-o lungă călătorie spre miazăzi, împreună cu un stol de gâşte sălbatice. În drumul lui, năzdrăvanul care înainte nu iubea şi nu respecta pe nimeni şi nimic pe lume trece prin aventuri uimitoare, vede locuri la care nici nu visase şi îşi face prieteni pe care ajunge să-i îndrăgească. Martin, gâscanul bun şi devotat, Akka, gâsca cea înţeleaptă, Bataki, corbul cel isteţ, Gorgo, vulturul îndrăzneţ şi iubitor de libertate şi blânda şi frumoasa gâscă Dunfin îi vor fi aproape, iar Nils va învăţa alături de ei care sunt adevăratele valori ale acestei lumi.
În carte sunt descrise aventuri misterioase în cetăţi şi castele, Nils trece prin întâmplari fabuloase cu vulpoiul Smirre, vulturul Gorgo, o barza înţeleaptă, urşi, reni temerari, cocori dansatori, veveriţe etc., străbate golfuri şi porturi pescăreşti, munţi de piatră, păduri de nepătruns, lacuri şi râuri cu cascade vijelioase. Este o călătorie din care Nils cunoaşte mai mult decât într-o singură viaţă, o frumoasa lecţie despre lumea păsărilor şi a animalelor. O lecţie de viaţă despre locul fiecăruia în familie, în natură, întelegere, dragoste şi respect pentru semeni şi ce ne înconjoară.
Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia, una dintre cele mai iubite cărţi pentru copii din toate timpurile, scrisă de o autoare laureată a Premiului Nobel, este o poveste emoţionantă despre curaj, prietenie şi încredere.
Cartea fragment
SELMA OTILLIANA LOVISA LAGERLÖF - DATE DESPRE AUTOARE (1858 –1940)
S-a născut și a crescut la Mårbacka (Värmland, Suedia). Din pricina unei nefericite paralizii, de care nu s - a mai vindecat pe deplin niciodatã, nu a putut frecventa cursurile unei școli, ci a fost nevoitã sã înveþe acasã, ceea ce i-a permis sã-și cultive serios și de timpuriu admirația pentru literaturã. Dorința de a-și face
o situație și starea financiarã precarã a familiei o determinã ca, în 1881, sã plece la Stockholm și, dupã un an de pregãtire, sã intre la Colegiul Pedagogic.
În 1885, este nevoitã sã se mute în Landkrona, unde începe sã predea, ca învãțãtoare, la o școalã
de fete. În 1890, publicã, într-un ziar, câteva capitole din Povestea lui Gösta Berling,pentru care primește un mic premiu ce îi va permite sã pãrãseascã postul de învãțãtoare pentru a se dedica încheierii acestui roman. La apariția lui, un an mai târziu,critica se dovedește foarte rece, însã în Danemarca este salutat cu entuziasm, ceea ce o încurajeazã pe autoare sã continue sã scrie. Urmãtoarele sale romane și povestiri, cu teme inspirate din fantasticul medieval și din domeniul religios, îi sporesc popularitatea.
În 1904, începe sã lucreze la o carte cu un subiect neobișnuit: o carte despre geografia și istoria Suediei, destinatã copiilor, prezentată sub forma unei legende despre un bãiețel neascultãtor, care fuge de acasã într-o extraordinarã cãlãtorie, în spinarea unei gâște. Publicatã în 1907, cu titlul Minunata cãlãtorie a lui Nils Holgersson prin Suedia, ea reprezintã și astãzi una dintre cele mai citite cãrþi pentru copii, fiind tradusã în foarte multe limbi și unanim apreciatã.
În 1909, Selma Lagerlöf a devenit prima femeie laureatã a Premiului Nobel, în semn de „preþuire pentru nobilul sãu idealism, bogãția fanteziei și stilul spiritual care îi caracterizeazã opera”. Pentru meritele sale deosebite a primit titlul de Doctor Honoris Causa (1911) și de membru al Academiei Suedeze (1914).
A murit, la 16 martie 1940, în urma unui atac cerebral.
Opera sa cuprinde:
Povestea lui Gösta Berling (1890–1891); Lanțuri nevãzute
(1894);
Miracolele lui Anticrist (1897);
Ierusalim (1901–1902);
Minunata cãlãtorie a lui Nils Holgersson prin Suedia (1907);
Legende despre Cristos (1904);
Banii domnului Arne (1904);
Casa din Lilliecrona (1911);
Împãratul Portugaliei (1914);
Mårbacka (1922);
Charlotte Löwensköld (1925);
Inelul familiei Löwensköld (1925);
Anna Svärd (1928).
FRAGMENT DE CITIT
PARTEA ÎNTÂI
ȘTRENGARUL ELFUL
Duminicã, 20 martie
A fost odatã un ștrengar. Sã tot fi avut vreo paisprezece ani. Era înãltuț și subțirel, cu pãrul bãlai. Mare ispravã nu era de el: mai toatã vremea îi plãcea grozav sã doarmã ori sã mãnânce, dupã care sã se apuce de tot felul de nãzbâtii.
Într-o duminicã dimineața, pãrinții bãiatului se pregãteau, ca de obicei, sã se ducã la bisericã. Ștrengarul, îmbrãcat cu pantalonași pânã la genunchi ºși în cãmașã, stãtea cocoțat pe marginea mesei, tare bucuros cã ai sãi urmau sã plece de acasã,lãsându-l de capul lui câteva ceasuri.
„Acum o sã pot lua pușca tatei din cui și sã trag dupã pofta inimii, fãrã sã dau socotealã cuiva!” își zicea el, încântat. Toate bune și frumoase, numai cã, tocmai când sã iasã pe ușã, tatãl sãu se întoarse în prag și îi spuse, pe un ton aspru, cã, mai înainte de a trece la joacã, ar face bine sã citeascã un capitol din dar sã citeascã neapãrat, stãrui dânsul, pasãmite cunoscându-și prea bine odrasla, adãugând rãspicat cã la
întoarcere o sã-l asculte.
În timp ce tatãl spunea acestea, mama se grãbise sã-i așeze bãiatului cartea pe masã, deschizând-o la capitolul cu pricina. Treaba asta îl încurca grozav pe micul nostru ștrengar — douãsprezece pagini nu erau de ici, de colo! Dupã ce plecarã ei, bãiatul se codi, se învârti, pânã la urmã își zise: fie, de data asta, o sã le dea ascultare pãrinților, așa cã se așezã la masã, în fața marelui ceaslov și începu sã buchiseascã.
Afarã era o minunatã zi de primãvarã strãlucitoare. E drept cã abia era în douãzeci martie, dar pãrinții bãiatului locuiau în partea de apus a comunei Vemmenhög, aflatã în Scania de miazãzi, unde primãvara poposise de mult și acum lua totul în stãpânire. Nu înverziserã încã bine tufele și copacii, dar începuserã a plesni mugurii. Zãpezile se topiserã, șanțurile bolboroseau pline de apã, iar pe marginea lor podbalul dãdea în floare. Buruienile de printre pietrele zidului care împrejmuia gospodãria prindeau culoare. Pãdurea de fagi, ce se zãrea în depãrtare, creștea parcã vãzând cu ochii, devenind în fiecare clipã tot mai deasã.
Cerul era senin, limpede. Uºa casei stãtea întredeschisã și înãuntru pãtrundeau trilurile ciocârliilor. Gãinile ºi gâștele se plimbau agale prin ogradã, iar în grajd vacile, înviorate de aerul crud și primãvãratic, scoteau când și când câte un muget gros și prelung de mulțumire.
În ãst timp, bãiatul citea și moțãia, în luptã cu somnul.
Cum, necum, somnul îl birui și el adormi buștean. Habar n-avea dacã dormise mult sau puțin, dar deodatã se trezi, auzind în spatele sãu un zgomot ușor.
Pe prichiciul ferestrei, drept în fața lui, se afla o oglinjoarã în care putea vedea mai toatã încãperea. Ridicând capul sã se uite în oglindã, ștrengarul bãgã de seamã cã deschisese cineva sipetul cel mare și vechi, pe care-l adusese maicã-sa
de zestre.
Era un sipet greu, din lemn de stejar întãrit cu ferecãturi de fier. În afarã de maicã-sa, nimeni nu umbla la el. În acel sipet pãstra ea tot ce moștenise de la mama ei, fel de fel de lucruri pe care le ferea de ochii oricãrui curios: costume țãrãnești de altãdatã, din stofã stacojie þesutã în casã, cu bluza scurtã și fusta în
crețuri, cu pieptarul împodobit cu mãrgãritare, niște scufii de in albe, scrobite, niște catarame grele de argint și niște lãnțișoare. Mama lui nu le mai purta de mult pe niciunele și-n mai multe rânduri voise sã le dea de pomanã, dar de fiecare datã se rãzgândise, fiindcã nu se îndura sã se despartã de ele.
Ștrengarul vãzu clar în oglindã capacul acelui sipet ridicat și nu știu ce sã
creadã. Doar maicã-sa îl încuiase cu puțin înainte de a pleca! Oare cine sã fi fãcut isprava asta? Sã-l fi lãsat maicã-sa deschis? Cum era sã-l lase, când îl știa pe bãiat singur în toatã casa?
La un moment dat, bãiatului începu sã-i fie teamã, bãnuind cã se strecurase vreun hoþ în casã. Cu ochii țintã la oglindã, nu se încumeta sã facã nicio mișcare.
Aștepta ca, dintr - o clipã într - alta, sã se iveascã hoțul și se întreba oare ce putea fi umbra aceea neagrã de pe marginea sipetului. Se tot uita la ea, dar nu - i venea sã - și creadã ochilor. Apoi, treptat, umbra deveni tot mai deslușitã. Bãiatul nu mai avea acum nicio îndoialã: pe marginea sipetului se afla un elf! Auzise el, nu - i vorbã, despre elfi, dar nu - și închipuise nicicând cã ar putea sã fie chiar atât de mici. Iar cel pe care - l vedea prin oglindã nu era mai înalt de-o șchioapã.
Avea un chip de bãtrân, cu obrazul plin de zbârcituri și spân. Purta o hainã lungã, de culoare neagrã, și pantaloni trei sferturi, iar pe cap avea o pãlãrie cu boruri mari, neagrã ca și surtucul. Îi ședea minunat, așa gãtit cum era, cu guler și manșete de dantelã, cu mici catarame de argint la pantofiori și cu fundițe de mãtase la jartiere. La un moment dat, elful scoase din sipet un pieptar de modã veche, brodat cu iscusinþã, și începu a-l suci și a-l învârti pe toate pãrțile, sorbindu-l din ochi. Atât de încântat era de pieptarul acela, cã nici nu bãgã de seamã cã bãiatul se trezise din somn.
Ștrengarul era, se înțelege, nespus de uimit sã vadã un elf la doi pași de el, dar
de temut nu prea se temea. La drept vorbind, cum sã - i fie teamã de - o fãpturã atât
de mãrunțicã? Iar pentru cã elful era atât de prins cu scotocitul cã nu mai vedea și
nu mai auzea nimic în jurul sãu, Ștrengarul se gândi sã râdã nițel de el: sã - l
împingã în sipet și sã - l acopere cu capacul ori cu altceva.
Dar cum totuși nu avea destul curaj sã - l atingã, cãutã din ochi ceva prin odaie cu care sã - i facã vânt
înãuntru. Se uitã mai întâi în locul dintre pat și masã și apoi în cel dintre masã și plitã. Luã apoi la rând ibricul de cafea, oalele rânduite cuminți pe polița de lângã plitã și dupã aceea polonicele, cuțitele, furculțþele, castroanele și farfuriile care se vedeau prin ușa întredeschisã a dulapului de vase. Se uitã și la pușca lui taicã - sãu, atârnatã în cui, și cercetã cu privirea pânã și mușcatele și cercelușii care înfloreau
în ghivecele de la fereastrã.
În cele din urmã, puse ochii pe o plasã veche de prins fluturi, atârnatã de pervazul ferestrei. Cum o vãzu, sãri în sus de bucurie, o înșfãcã de la locul ei și cât ai zice pește o azvârli pe marginea sipetului, peste capul elfului.
Ștrengarul se mirã și el de marele noroc pe care - l avusese. Nu - și dãdea prea bine seama cum meșterise toatã treaba, dar vorba e cã elful îi cãzuse în plasã. Bietul pitic stãtea ghemuit în fundul plasei de fluturi, cu picioarele în sus și capul în jos, și, oricât se cãznea, nu era chip sã se ridice.
În prima clipã, bãiatul nu știu ce sã facã mai departe cu hoþomanul. Se mulțumi doar sã scuture plasa, ca sã nu-i dea rãgaz sã se cațãre. Atunci elful prinse grai și-l rugã stãruitor sã-i dea drumul. Îi spuse cã ani de-a rândul fãcuse numai bine oamenilor, așa cã merita sã se poarte mai frumos cu el. Apoi îi fãgãdui
șrengarului c-o să-i dãruiascã un fluier vechi, o lingurã de argint și-un ban de aur mai mare decât capacul de argint de la ceasornicul lui taicã-sãu, dacã se îndurã de el și-l pune în libertate. Bãiatului nu i se pãrurã prea ispititoare lucrurile pe care i le promitea. Numai cã, vedeți dumneavoastrã, de îndatã ce pusese stãpânire pe elf,începuse sã-i cam fie teamã de el. Își dãdea seama cã are de-a face cu o fãpturã
ciudatã, nepãmânteascã și, prin urmare, înfricoșãtoare, așa cã ar fi fost bucuros sã se descotoroseascã de ea cât mai degrabã. și atunci primi propunerea piticului și nu mai scuturã plasa, dându-i voie sã se urce pe margine și sã iasã afarã din ea.
Dar când vãzu cã mai avea puțin pânã sã fie iarãși liber, bãiatului îi trecu prin minte cã ar fi fost totuși mai bine sã se mai târguiascã și sã-i cearã lucruri mai de preț, ori barem să-l punã pe elf sã-i vâre în cap tot ceaslovul dintr-odatã.
„Mare nãtãrãu am fost cã i-am dat drumul!” își zise el cu pãrere de rãu și se
apucã sã scuture din nou plasa de fluturi, ca să-l facã pe elf sã cadã iarãși înãuntru.
Dar, chiar în clipa aceea, trosc! — se pomeni cu o palmã zdravãnã peste obraz, de vãzu numai stele verzi. Ameþit, se clãtinã puțin prin odaie, izbindu - se când de un perete, când de celãlalt și, nemaiputând sã se þinã pe picioare, se prãvãli grãmadã pe dușumea, rãmânând în nesimțire.
Când își veni în fire, era singur în odaie. Nici urmã de elf. Capacul sipetului era încuiat, iar plasa de fluturi stãtea atârnatã de prichici, în locul ei obișnuit. De n-ar fi simțit încã furnicãturile și fierbințeala pe obrazul drept, în urma palmei cãpãtate, ar fi fost ispitit sã creadã cã totul fusese doar un vis.
„În orice caz, tata și mama așa vor spune! și n-o sã mã ierte cã din cauza elfului n - am citit capitolul acela din Comentarii. Așa cã mai bine m - apuc imediat de citit!”
Bãiatul se îndreptã spre masã, dar... ciudat lucru! De mãrit, firește, odaia nu se putuse mãri. Atunci care sã fi fost pricina cã se vedea nevoit sã facã mai mulți pași ca sã ajungã de la pat pânã la masã? și ce se întâmplase cu jilțul? Nu pãrea sã fie mai înalt de cum fusese înainte, dar bãiatul fu silit sã se suie mai întâi pe stinghia dintre picioarele scaunului și - abia de - acolo sã se cațăre, nu fãrã caznã, pânã sã se
așeze în el. Aceeași poveste și cu masa! Ca sã - și poatã arunca ochii peste tãblie, spre ceaslov, trebui sã se ridice în picioare și sã se cocoațe pe brațul jilțului.
— Ce o mai fi și asta? se întrebã, uluit, bãiatul. Mi se pare cã elful a vrãjit și masa, și jilțul, și toatã casa, de nu mã mai dumeresc defel ce se întâmplã.
Ceaslovul se afla pe masã, la locul lui, așa cum fusese mai adineauri, dar și cu el se petrecuse ceva ciudat, fãrã doar și poate, de vreme ce bãiatul nu mai era în stare sã citeascã un singur cuvânt, decât stând pur și simplu, în picioare, pe carte.
Dupã ce își plimbã ochii peste câteva rânduri, bãiatul cãtã spre fereastrã, vãzu oglinda și strigã:
— Ia te uitã! Încã unul!
Asta pentru cã în luciul oglinzii vãzu limpede un pitic, purtând niște nãdragi scurþi de piele și o bonetã țuguiatã pe cap.
— Ei, dar ãsta de - acum e îmbrãcat la fel ca mine! zise bãiatul mai departe, plesnindu - și palmele cu uimire.
În clipa aceea, bãgã de seamã cã prichindelul necunoscut nu doar cã semãna cu el, dar mai fãcea ºi întocmai ce fãcea el. Ca sã - l punã la încercare, începu sã se tragã de pãr, sã se ciupeascã și sã se învârteascã. Ei, parcã dinadins celãlalt fãcea aceleași mișcãri! Vãzând una ca asta, bãiatul se îndreptã hotãrât spre oglindã, cu gând sã - l ia la rost pe piticul obraznic aciuat în dosul ei. Îi dãdu roatã în fugã, de
vreo câteva ori, dar nu descoperi nici urmã de pitic!
Atunci îl apucã o spaimã grozavã, când pricepu cã elful îl fermecase și cã bãiețelul de - o șchioapã pe care-l
vedea în luciul oglinzii nu era altul decât el, Nils!
GÂȘTELE SÃLBATICE
Ștrengarului nostru tot nu - i venea sã creadã cã fusese prefãcut în elf. „O fi vreun vis, vreo simplă nălucire!” își zise el. „Fără îndoialã cã, peste câteva clipe, o sã fiu la loc un bãieþel obișnuit!”
Se șezã în faþa oglinzii și închise ochii. Peste un timp, îi deschise iarãși, nãdãjduind cã vraja luase sfârșit. Nici pomenealã! Era tot de - o șchioapã, deși neschimbat la înfãțișare: pãrul bãlai, pistruii de pe nas, peticele nãdragilor și cârpiturile ciorapilor erau la fel ca înainte, numai cã mult, mult mai mici.
Văzând el că orice așteptare de destrãmare a farmecului era zadarnică, se gândi sã încerce și altfel. Cel mai cuminte lucru era sã - l caute pe elf și sã se împace cu el. Sãri numaidecât pe podea, uitându - se atent prin odaie. Îl căută pe după scaune, pe dupã dulap, se vârî sub pat, ba chiar și în cuptor, dar ți - ai gãsit sã - l afle!
Scotoci si niste gãuri de șoareci, dar tot nu - i dãdu de urmã. Pierise!
Pe când umbla așa dupã elf, se ruga de el, plângând, sã - l ierte și - i fãgãduia câte - n lunã și - n stele, toate lucrurile bune care îi treceau prin cap cã, pe viitor, se vațþine de cuvânt, cã nu va mai fi niciodatã rãu cu nimeni, cã se va face bãiat cuminte și ascultãtor numai sã - l preschimbe la loc, în bãiețel ca toți bãiețeii.
Din pãcate, toate aceste fãgãduieli nu - i furã de niciun folos. Atunci își aduse aminte de un lucru. Într - o zi o auzise pe maicã - sa spunând cã elfii aveau obiceiul sã se aciueze prin grajduri, și porni într - un suflet într - acolo, sã vadã dacã nu - l gãsea pe urâciosul lui. Spre norocul sãu, ușa casei era între - deschisã, așa cã se strecurã fãrã greutate. Altminteri, n - ar fi putut în veci sã ajungã la clanțã, sã apese pe ea și sã deschidã ușa. Pãșind în tindã, își cãutã saboții, cãci prin casã umbla numai în ciorapi. Tocmai se întreba cum avea sã încalțe el saboții cei mari și butucãnoși, când, în aceeași clipã, vãzu pe prag niște saboți mici de tot.
Așadar, elful se gândise la toate și - i preschimbase pânã și saboșii!... Fațã de o asemenea prevedere, bãiatul rãmase cu gura cãscatã și - l cuprinse o teamã și mai mare. Acum înțelegea cã elful voise ca nenorocirea care îl lovise sã nu disparã cu una, cu douã. Pe dușumeaua veche de stejar a tindei țopãia sprintenã o vrabie. Cum dãdu cu ochii de ștrengar, ea începu sã strige:
— Cirip, cirip! Ia uite - l pe Nils care pãzește gâștele! Uite c-a ajuns prichindel!
Uite-l pe Nils Holgersson prichindel!
Gâștele și gãinile din ogradã își îndreptarã pe datã privirile spre el, dupã care se pornirã într - o larmã asurzitoare.
— Cucurigu! trâmbița cocoșul, încântat de pãțania bãiatului. Așa îi trebuie!
Cucurigu! M-a tras de creastã, dar acum i s-a înfundat și lui. Așa-i trebuie!
— Cot- cot- cotcodac! Așa îi trebuie! repetau gãinile.
Înghesuite într-un cârd, gâștele își lungeau gâturile unele spre altele și întrebau de zor:
— Ga - ga - ga, cine a fãcut minunea asta? Ga - ga - ga, cine oare?
Dar nãzdrãvãnia cea mare era cã bãiatul înțelegea tot ce glãsuiau orãtãniile.
Din capul scãrii, le asculta uimit sporovãiala. „Cum sã nu le pricep graiul, de vreme ce acum sunt un spiriduș?” se luminã el.
Îl scoase din rãbdãri obrãznicia gãinilor, care nu mai pridideau sã se bucure cã fusese preschimbat într-un pitic, repetând la nesfârșit cã o meritase. Ca sã le goneascã, zvârli cu o piatrã spre ele, strigând:
— Mai tacã - vã clonțul, afurisitelor!
Pesemne cã bãiatul uitase cã nu mai era în mãsurã sã le sperie. Toatã ceata scormonitoarelor se îmbulzi asupra lui și-l împresurã, ocãrându-l de zor:
— Cot- cot- cotcodac! Așa - și trebuie! Cot- cot- cotcodac! Sã te-nveți minte!
Bãiatul încercã sã fugã, dar gãinile nu-l slãbirã; alergau dupã el și cotcodãceau de-l asurzeau.
N-ar fi scãpat de urmãrirea lor, dacã nu apãrea pisica. De cum o vãzurã, gãinile se potolirã, prefãcându - se cã n - aveau altã îndeletnicire decât sã scurme þãrâna în cãutare de râme.
Ștrengarul se grãbi sã - i iasã în întâmpinare pisicii:— Dragã pisicuțã, tu trebuie sã cunoțti cel mai bine cotloanele și ascunzãtorile din ogradã și din casã. Spune-mi, rogu-te, unde l-aș putea gãsi pe elful
care m-a vrãjit?
Dar pisica nu catadicsi sã - i rãspundã imediat. Se așezã ghem, își petrecu tacticos coada peste lãbuþele din fațã, își coborî pleoapele pe jumãtate și se uitã lung la bãiat. Era mare și neagrã, cu o patã albã pe piept. Blana netedã și moale îi lucea ca mãtasea în razele soarelui. Cu ghearele trase în teacã, pãrea întruchiparea
nevinovãției, dar era doar o viclenie, cãci putea sã le scoatã, cât ai clipi, oricând ar fi dorit, iar în ochii ei verzi, așa cum și - i mijea acum, se mai vedeau doar douã crãpãturi negre și înguste.
— De știut, știu eu bine unde se aflã elful, zise ea cu glas mieros, dar asta nu înseamnã și cã vreau sã - ți spun ție.
— De ce sã nu vrei, dragã pisicuțã? stãrui bãiatul. Trebuie sã mã ajuți, doar vezi cum m - a fermecat!
Pisica întredeschise puþintel ochii, lãsând sã rãzbatã ca o lamã de cuțit rãutatea care clocea în ei. Înainte de a - i rãspunde, începu sã toarcã, semn cã - i pãrea bine de necazul ce - l lovise.
— Hm! Pe unul ca tine sã - l ajut, care m - a tras de coadã de atâtea ori? zise ea, în cele din urmã.
Când auzi una ca asta, bãiatului îi sãri țandãra, uitând cu desãvârșire cã acum era mic și neputincios.
— Așa, deci! Pãi, pot sã te mai trag o datã, zãu! se rãțoi el, repezindu - se la pisicã.
În clipa urmãtoare, pisica era așa de schimbatã, cã nu - ți venea a crede c - ar fi aceeași fãpturã blândã dinainte.
Toate firele de pãr din blanã i se zbârliserã, spinarea i se încovoiase ca un arc, picioarele i se lungiserã, ghearele ieșite din teacã zgâriau pãmântul, coada i se fãcuse scurtã și groasã ca un pãmãtuf, urechile îi stãteau ciulite, gura îi spumega, iar ochii, larg deschiși, scoteau scântei ca jãraticul.
Bãiatul nu voi sã se lase înfricoșat de o pisicã și mai fãcu un pas spre ea, dar, dintr - un singur salt, mâța îl trânti la pãmânt, punându - i labele pe piept și cãscând larg botul spre beregata lui. Ștrengarul simțea cum i se înfigeau ghearele ei ascuțite în piele, trecându - i prin jiletcã și prin cãmașã. Simțea, de asemenea, și
colții pisicii furnicându - i grumazul. Începu sã țipe ca din gurã de șarpe, cerând ajutor. Nu se ivi însã nici þipenie de om și, de data asta, bãiatul fu încredințat cã - i sunase ceasul de pe urmã. Dar, ce sã vezi! De unde era gata sã - i vinã de hac micuþului, pisica își vârî înapoi ghearele în teacã și - l lãsã slobod.
— Fie! zise ea. Treacã de la mine! Îți dau drumul numai de hatârul stãpânei.
Am vrut doar sã - ți dovedesc care din noi e mai tare acuma...
Pisica îl lãsã, deci, și își reluã înfãțișarea blândã și liniștitã pe care o avusese cu câteva clipe mai înainte, când își fãcuse apariția în ogradã. Rușinat și umilit, ștrengarul nu mai scoase niciun cuvânt și se grãbi sã se îndrepte spre grajd, în cãutarea elfului.
În grajd nu se aflau decât trei vaci. Dar când bãiatul pãși pe prag, se pornirã așa niște mugete, așa niște bufnituri de copitã în podea, așa o hãrmãlaie de parcã n-ar fi fost trei, ci pe puțin treizeci.
— Mu, mu, mu! rãcni Roza - de - Mai. Mai e și dreptate pe lume!
— Mu, mu, mu! îi þinurã isonul celelalte douã vaci.
Mugeau tustrele cu atâta putere, fiecare încercând sã acopere zbieretul celorlalte, cã strengarul nici nu mai înțelegea ce spuneau. Voi sã le întrebe de elf,dar înverșunarea lor îl amuți.
La fel de stârnite erau ori de câte ori bãiatul aducea vreun câine în grajdi - l asmuțea asupra lor. Zvârleau din picioare, se smuceau cu furie în lanțuri, își scuturau capetele și amenințau cu coarnele.