Faceţi cunoştinţă cu Charlie.
Aceste două persoane foarte în vârstă sunt tatăl şi mama domnului Bucket. Numele lor sunt bunicuţul Joe şi bunicuţa Josephine.
Iar aceste persoane foarte în vârstă sunt tatăl şi mama doamnei Bucket. Ei se numesc bunicuţul George şi bunicuţa Georgina.
Acesta este domnul Bucket. Aceasta este doamna Bucket.
Domnul şi doamna Bucket au un băieţel pe nume Charlie Bucket.
El e Charlie.
Ce mai faceţi? Bine, dar tu? Bine, mulţumesc.
E încântat să vă cunoască.
Întreaga familie – cei şase adulţi (număraţi-i) şi micuţul Charlie Bucket —trăieşte într-o căsuţă din lemn, aflată la marginea unui mare oraş.
Casa nu era nici pe departe îndeajuns de spaţioasă pentru atâţia oameni, care trăiau extrem de înghesuiţi. Nu erau decât două camere, cu totul, şi un singur pat. Acesta fusese dat spre folosinţa bunicilor, care erau atât de bătrâni şi de obosiţi. Atât erau de obosiţi, că nu se dădeau niciodată jos din el.
Bunicuţul Joe şi bunicuţa Josephine la un capăt, bunicuţul George şi bunicuţa Georgina la capătul celălalt.
Domnul şi doamna Bucket, împreună cu micuţul Charlie Bucket, dormeau în camera învecinată, pe nişte saltele aşezate pe duşumea.
Pe timpul verii, asta nu era aşa de rău, însă iarna, curenţi reci ca gheaţa măturau podeaua cât era noaptea de lungă, şi era ceva groaznic.
Nici vorbă să îşi poată permite să cumpere o casă mai de Doamne-ajută – nici măcar un pat în plus. Erau mult prea săraci.
Domnul Bucket era singurul din familie care avea o slujbă. Lucra într-o fabrică de pastă de dinţi, unde stătea toată ziulica la o masă şi înşuruba căpăcelele în capul tuburilor, după ce fuseseră umplute. Numai că o persoană care înşurubează capacele nu e plătită cine ştie ce, şi bietul domn Bucket, oricât de mult ar fi muncit şi oricât de repede ar fi înşurubat căpăcelele, nu izbutea niciodată să strângă destui bani ca să cumpere măcar jumătate din lucrurile de care are nevoie o familie atât de numeroasă. Nu erau nici măcar destui bani ca să cumpere mâncare pentru toţi. Singurele alimente pe care şi le puteau permite erau pâine cu margarină la micul dejun, cartofi fierţi şi varză la prânz şi ciorbă de varză la masa de seară. Duminica era niţeluş mai bine. Aşteptau cu toţii nerăbdători să vină duminica, fiindcă atunci, chiar dacă aveau exact aceleaşi feluri de mâncare, fiecare din ei avea voie să mai mănânce o porţie.
Fireşte, familia Bucket nu murea de foame, dar absolut toţi – cei doi bunicuţi, cele două bunicuţe, tatăl lui Charlie, mama lui, dar, mai ales, micuţul Charlie – trăiau de dimineaţa până seara cu o senzaţie oribilă de gol în stomăcele.
Charlie suferea cel mai tare. Şi, cu toate că deseori tatăl şi mama lui renunţau la porţiile lor de la cină sau de la prânz ca să i le dea lui, tot nu era suficient pentru un băieţel în creştere. El îşi dorea cu disperare ceva mai săţios şi mai bun decât varza sau ciorba de varză. Lucrul după care tânjea mai mult decât orice pe lume era… CIOCOLATA.
Dimineaţa, în drum spre şcoală, Charlie vedea tablete imense de ciocolată în vitrinele magazinelor şi se oprea să se holbeze la ele, cu nasul lipit de geam, simţind cum îi lasă gura apă de poftă. De mai multe ori pe zi, vedea cum alţi copii scoteau din buzunare batoane cu cremă, pe care le mestecau lacomi, iar asta, desigur, era tortură pură.
O dată pe an doar, de ziua lui, apuca şi Charlie Bucket să guste o fărâmă de ciocolată. Toţi membrii familiei puneau bănuţi deoparte pentru această ocazie specială, iar, când sosea ziua cea mare, Charlie era întotdeauna cadorisit cu un baton mititel de ciocolată doar al lui. Şi, de fiecare dată când îl primea, în acele dimineţi miraculoase când era ziua lui, îl punea cu grijă într-o cutiuţă de lemn, care îi aparţinea, şi îl preţuia de parcă ar fi fost aur curat; apoi, în zilele următoare, nu îşi permitea decât să îl privească, fără să îl atingă. Când, în cele din urmă, nu mai rezista, desfăcea o bucăţică minusculă de ambalaj, într-un colţ, care scotea la iveală o bucăţică minusculă de ciocolată, din care lua o bucăţică minusculă – doar cât să permită gustului încântător de dulce să i se împrăştie încet pe limbă. În ziua următoare, mai ronţăia un picuţ, şi tot aşa. În felul ăsta, Charlie făcea ca batonul lui de ciocolată de zece cenţi să îl ţină mai bine de o lună.
Dar încă nu v-am spus ce lucru îl chinuia pe Charlie, iubitorul de ciocolată, mai mult decât orice altceva. Acest lucru, pentru el, era mult, mult mai rău decât să vadă tabletele de ciocolată în vitrine sau pe ceilalţi copii molfăind batoane cu cremă chiar în faţa lui. Era cea mai groaznică tortură pe care v-o puteţi imagina, şi anume:
Chiar în acel oraş de fapt, chiar în faţa casei în care locuia Charlie, se afla o IMENSA FABRICĂ DE CIOCOLATĂ!
