Era odată un băiețel pe care îl chema Filipok. Într-o zi văzu copiii îndreptându-se spre școală. Filipok și-a luat căciula și a vrut să se ducă și el cu ei. Dar maică-sa l-a întrebat:
— Încotro te duci, Filipok?
— La școală.
— Ești mic și nu poți să te duci!
Și mama l-a oprit acasă.
Toți copiii erau la școală. Tata a plecat de dimineață la pădure, iar mama s-a dus să lucreze cu ziua. Au rămas acasă numai Filipok și bunica sa. Filipok s-a plictisit să stea singur. Și când bunica a adormit, el s-a apucat să-și caute căciula. Pe-a lui n-a găsit-o și a luat una veche de-a lui taică-său. Apoi a plecat la școală.
Școala era la capătul celălalt al satului, lângă biserică. Cât a mers Filipok pe ulița lui, câinii i-au dat pace, îl cunoșteau. Dar cum a ajuns prin dreptul curților străine, câinii au început să latre. Filipok a luat-o la fugă, câinii după el. Filipok a început să țipe, s-a împiedicat și a căzut. Dintr-o curte a ieșit un bărbat, a alungat câinii și s-a răstit la copil:
— Încotro alergi așa, neastâmpăratule?
Filipok n-a răspuns nimic; și-a ridicat poalele hainei și a început să fugă din răsputeri. A ajuns lângă școală. În pridvor nu era nimeni, dar dinăuntru se auzea larma copiilor. Pe Filipok l-a cuprins frica: „Dacă învățătorul mă alungă?” Se tot gândește ce să facă. Să se întoarcă, vor sări câinii iar la el; să intre în școală, îi e frică de învățător. Tocmai atunci trece pe lângă școală o femeie și-l întreabă:
— Tu de ce stai aici, când toți învață?
Filipok n-a mai avut ce face și a intrat. În pridvor și-a scos căciula și a deschis ușa. Școala era plină de copii. Fiecare spunea ceva cu glas tare, iar învățătorul, care purta un fular roșu la gât, se plimba prin mijlocul lor.
— Tu ce vrei? l-a întrebat el pe Filipok
Filipok și-a strâns cu putere căciula la piept și nu a răspuns nimic.
— Cine ești?
Filipok tăcea mai departe.
— Nu cumva ești mut?
Filipok s-a speriat așa de tare, că n-a mai putut scoate o vorbă.
— Ei, dacă nu vrei să vorbești, pleacă acasă.
Tare ar fi vrut Filipok să răspundă, dar spaima îi încleștase gura. S-a uitat la învățător și a început să plângă. Atunci învățătorului i s-a făcut milă de el. L-a mângâiat pe cap și a întrebat pe copii cine-i băiețelul acela.
— E Filipok, fratele lui Kostiușka. De mult vrea să meargă la școală, dar mama lui nu-l lasă, și atunci a venit la școală pe furiș.
— Hai, așază-te în bancă lângă fratele tău; și am s-o rog pe maică-ta să te lase la școală.
Apoi, învățătorul a început să-i arate literele, dar Filipok le știa de mai înainte, ba putea să și citească puțin.
— Ia să te văd cum îți silabisești numele?
Și Filip începu:
— Pfe-i-pfi, le-i-li, pe-oc-poc
Copiii râseră.
— Bravo! a spus învățătorul. Cine te-a încățat să citești?
Filip a prins curaj și a răspuns:
— Kostiușka. Eu sunt deștept și dintr-odată am priceput tot! Sunt grozav de deștept!
Învățătorul l-a întrerupt și a spus:
— Nu te grăbi cu lauda, mai întâi învață.
De atunci Filipok a început să meargă și el cu copiii la școală.