Fără veste, intrați și într-o poveste. Așa, fără vorbe prea multe, unul după altul, cu mine în frunte. Luați-o pe poarta asta pe care scrie „A fost odată ca niciodată”, care ne așteaptă desferecată. I-am spus portarului că aveți treabă pe-aici, fiindcă voi sunteți cei doisprezece pitici. De fapt, sunteți paisprezece (dacă-o să observe, doi dintre voi spuneți:„Suntem rezerve.”) Și mai spuneți că sunteți în căutarea Zânei Zorilor, furată de un zmeu din greșeală, crezând că e cine știe ce pricopseală.
Atenție! Aici la fiecare pas te poți întâlni cu primejdina nas în nas. Uite, parcă ne-ar fi auzit, un balaur s-a și ivit. Unul, două, trei, patru....are șase capete șapte. Numai ca să le numeri pierzi o zi și o noapte. Fuga a rămas ultima noastră salvare. Luați-o voi înainte, că mie mi-e că fug prea tare. E pe urmele noastre, care de frică s-au făcut stele verzi și albastre. Mirela, aruncă acum o gresie, să nu-și facă balaurul cine știe ce impresie. Să știe și el că noi l-am citit pe Ispirescu Petre și știm că apar munți înalți, numai dacă arunci în urmă cu niște pietre. Priviți-i acum, he, he, he! Munții au răsărit și-n vârful lor sunt oi care behăie. Ce mari sunt, bată-i vina! Eu nu i-aș sări nici cu prăjina. Dar balaurul - cu el te pui? Ar mai sări peste încă un munte, dar nu-i. Nu mai rămâne decât să azvârl cu plușul de pantofi, nedespărțitul meu pluș. să se facă în urmă mare ghețuș! Va aluneca pe el și va cădea. Ha, ha, ha, dacă-o să-și spargă măcar un cap tot e ceva. Mi s-a părut, ori l-a trecut și n-a căzut? E lângă noi, cum bine vedem. Opriți, n-are niciun rost să mai fugim când nu mai putem. Balaurul s-a oprit și el, la un pas. De ce-o fi strâmbând din nas?
Zice:
— Hei, voi sunteți din povestea Merele de aur?
Răsuflăm ușurați.
— Bată-te să te bată de balaur! Povestea merelor de aur e pe aleea cealaltă, frățioare. N-ai văzut tăblița indicatoare? În concluzie, bine c-a fost o concluzie. Și uite-așa mergi și mergi...Zi de vară, zăpușeală. Nici tu troleibuze, care alunecă pe ață, nici tu bunici să te ia în brațe. Până când....ce sclipește acolo în depărtare? Un palat la care nu te poți uita decât cu ochelari de soare. De altfel, în față se aflau trei stejari în care sunt agățați tot felul de ochelari. Puneți-vă pe nas sticlele astea colorate - cred că nu-i vreuna lipsă - afumate ca pentru o mare eclipsă. Uite și-un copac ceva mai măricel. Vă dau voie să vă suiți în el. Cât mai sus, care mai de care, poate vedeți ce urmează-n continuare.