Aparitie: - poezia Floare Albastra dateaza din perioada studiilor de la Viena si Berlin, ale poetului si a fost publicata in revista "Convorbiri literare" la 1 aprilie 1873.
Tema: - tema este iubirea si natura, aflându-se la granita dintre cele doua etape ale eroticii eminesciene, între visul de iubire, posibil de implinit si iubirea iremediabil pierduta
- reprezinta o idila ipotetica care se petrece într-un cadru natural paradisiac
Semnificatia titlului:
- titlul enunta un motiv de circulatie universală, învăluit în creația lui Novalis, unde „floarea albastră", simbolizează iubirea si nostalgia infinitului
- la Eminescu „floarea albastra" simbolizează viața, gingășia, frumosul, care este simbolul prezenței feminine ideale iar epitetul cromatic „albastru", care înglodează spațiul infinit si marea, proiectând iubirea în eternitate.
Structura poeziei:
- poezia este compusă din 14 catrene care pot fi împărțite în patru secvente lirice : reprosul adresat de iubită (primele trei strofe), cugetarea iubitului (a patra strofa), chemarea la iubire inițiata de prezența feminină (următoarele opt strofe), meditația finala (ultimele două strofe)
Textul poate fi structurat pe două planuri
- fiecare dintre planuri conturează o sferă diferită: lumea lui, care reprezintă lumea omului de geniu, al cunoașterii absolute, al sferelor înalte si universul iubitei, cea care întruchipeaza umanul, terestrul, cunoasterea comuna.
Incompatibilitatea celor două planuri este principala sursă a neîmplinirii in iubire.
- stilul eminescian se remarcă prin perfecțiunea formei care susține structura ideatică a poeziei
- diferența dintre cele două planuri este redată la nivel morfologic prin timpurile verbale
- monologul iubitei este dominat de verbe la timpul prezent sau viitor, iar cugetarile geniului urmăresc axa temporală trecut (iubirea pierdută) și prezent (destrămarea iluziei, revenirea la realitate)
- din punct de vedere lexical, sunt îmbinate forme populare (mi-i spune, voi cerca, mi-oi desface, nime-n-lume, n-o stie) si termeni livresti (câmpiile arse, piramidele)
- cuvantul „dulce" folosit de patru ori în text ca adjectiv sau adverb, are valoare de simbol „dulce netezindu-mi parul", „dulci ca florile ascunse", „dulce floare", „dulce minune", redând atât apropierea gestuală cât și unicitatea prezenței feminine a cărei apariție echivalează cu un miracol.
Concluzie :
Poezia „Floarea Albastra" îmbină descrierea visului de iubire și cugetarea omului superior, care se confruntă cu imposibilitatea de a se împlini sufletește, aspirând veșnic la iubire, dându-i acesteia caracterul de sinteza a gândirii eminesciene.
