🌺 Romantismul în cele două opere
Luceafarul și Revedere
Romantismul este un curent literar aparut la sfarsitul secolului al XVIII-lea ca o reactie impotriva clasicismului. Acesta a sustinut manifestarea fanteziei si exprimarea sentimentelor, a originalitatii, a sensibilizarii emotiilor, dar si apararea libertatii de exprimare.
Romantismul cunoaste trei etape in literatura romana si anume: preromantism, in perioada pasoptista; romantism propriu zis reprezentat de creatiile lui Mihai Eminescu, cunoscut ca “ultimul romantic universal”; postromantism, avandu-l ca reprezentant pe Alexandru Macedonski.
Doua texte poetice scrise de Mihai Eminescu, reprezentative pentru acest curent literar sunt „Luceafarul” si „Revedere” datorita tematicii diverse, a tonului elegiac al exprimarii, al registrelor stilistice remarcabile si datorita diversitatii genurilor literare, elemente ce conduc la recunoasterea celor doua poeme fiind capodopere romantice ale lui Eminescu.
„Luceafarul” a fost publicat la revista „Convorbiri literare” in anul 1883, dupa ce a aparut la Viena, in acelasi an, in Almanahul Societatii Social Literare „Romania Juna”.
Poezia „Revedere”, scrisa de Mihai Eminescu a fost publicata in revista „Convorbiri literare”, la 1 octombrie 1879, desi fusese scrisa cu cativa ani inainte.
Sursele de inspiratie ale „Luceafarului” sunt diverse, de la cele mitologice si filosofice, la propria experienta de viata a poetului. Elaborarea poemului are la baza basmul popular romanesc „Fata in gradina de aur” cules de catre germanul R. Kunisch, in calatoriile sale dinn Tarile Romane, basm, publicat ulterior intr-o antologie de texte populare.
Mihai Eminescu isi exprima viziunea proprie asupra conditiei geniului, influentat fiind de filosofia lui Schopenhawer din volumul „Lumea ca reprezentare si vointa, in care poetul ilustreaza diferentele dintre lumea comuna a fetei de imparat si lumea superioara a geniului.
Pe cand poemul „Revedere” are ca surse de inspiratie doinele culese de poet in peregrinarile sale prin tara, in care codrul este simbolul universului, al regenerarii vesnice.
Poemul „Luceafarul” dezvolta o multitudine de teme precum: conditia umana, trecerea timpului, geneza, dar si motive de natura cosmica “cer, luna, stele”, reprezentate intr-o maniera romantica prin viziunea autorului.
Poezia „Revedere” se concentreaza in jurul unei teme romantice. Elementul de recurenta prin care se realizeaza tema este definit prin motivul poetic al codrului, ca imagine lirica a universului, iar ca figura artistica de constructie se remarca antiteza.
Titlul primului poem reprezinta numele unuia dintre exponentii romantici, Luceafarul, intruchipand geniul insetat de cunoastere si de implinire sufleteasca.
Titlul celui de-al doilea poem sugereaza bucuria reintalnirii poetului cu un prieten de care i-a fost dor, cuvantul avand, din punct de vedere semantic, rezonante afective, care implica totodata si sensul de scurgere a timpului „Revedere”.
Imaginarul poetic transforma realitatea concreta intr-o viziune artistica, a carei interpretare eminesciana implica reflectarea profunda asupra ideii filozofice a timpului, stare emotionala a omului de geniu, ilustrata prin functia expresiva a cuvintelor.
Compozitional, poezia este structurata in forma dialogata si pe doua planuri distincte: unul uman si celalalt al naturii si patru secvente lirice corespunzatoare celor doua intrebari si celor doua raspunsuri, ale poetului si, respectiv, ale codrului. Incipitul este reprezentat de vocativul afectuos, sentimental - „codrule” - reluat de diminutivul „codrutule”.
Poezia incepe printr-o intrebare adresata direct de catre eul liric, codrului personificat, in care se simte sentimentul de prietenie pentru acesta, precum si bucuria revederii, concretizata prin diminutivele care sugereaza un ton familiar: „- Codrule, codrutule, / Ce mai faci, dragutule”. Ideea timpului este sugerata de sintagma metaforica „multa lume am îmblat”, cu sensul scurgerii unei perioade lungi de vreme, in care poetul s-a simtit departe de cei dragi.
Urmatoarea secventa poetica reprezinta raspunsul codrului, formulat in acelasi stil popular, incepand cu o interjectie specifica: „- Ia, eu fac ce fac de mult”, ideea trecerii timpului este sugerata aici de succesiunea anotimpurilor principale: „Iarna viscolu-l ascult / [...] Vara doina mi-o ascult”. Trainicia si forta de rezistenta a naturii este data de asprimea gerului in timp de iarna - „Iarna viscolu-l ascult / Crengile-mi rupandu-le, / Apele-astupandu-le, / Troienind cararile / Si gonind cantarile;”-, iar armonia afectiva perfecta dintre om si natura este ilustrata prin bucuria codrului la auzul doinelor populare: „Vara doina mi-o ascult / [...] Implandu-si cofeile / Mi-o canta femeile”.
Secventa lirica urmatoare este o interogatie retorica a poetului, in care conceptul filozofic al timpului este sugerat deosebit de expresiv: „Vreme trece, vreme vine”, trecerea ireversibila a timpului insemnand pentru natura o regenerare permanenta, o continua intinerire: „Tu din tanar precum esti / Tot mereu intineresti”. Poezia capata aici sensuri filozofice profunde, iar codrul, ca simbol pentru natura, devine un simbol al intregului Univers.
Ultima secvență contine raspunsul codrului in care accentele filozofice se intensifica, versul „- Ce mi-i vremea, cand de veacuri” sugerand vesnicia, eternitatea naturii. Ideea existentei trainice si perene a codrului, ca simbol al naturii, al Universului, este argumentata prin rezistenta acestuia in fata timpului, a carui trecere ireversibila nu-l atinge: „Ca de-i vremea rea sau buna / Vantu-mi bate, frunza-mi suna; / Si de-i vremea buna, rea / Mie-mi curge Dunarea.” In antiteza cu natura, omul este supus sortii, este efemer, timpul se scurge pentru el ireversibil si implacabil: „Numai omu-i schimbator, / Pe pamant ratacitor”, pe cand firea este vesnica, eterna: „Iar noi locului ne tinem / Cum am fost asa ramanem”.
Finalul poeziei ilustreaza, prin cateva elemente-simbol cu rol de metafora, alcatuirea Universului, ca ultim argument pentru faptul ca timpul codrului este eternitatea, in care se inscriu: „Marea si cu raurile / Lumea cu pustiurile / Luna si cu soarele / Codrul cu izvoarele”. Acestea sunt si principalele motive romantice intalnite in majoritatea creatiilor lirice eminesciene.
Timpurile verbelor care exprima atitudinile si ideile poetului si ale codrului se afla in relatie de opozitie. Astfel, eul poetic se proiecteaza in timpul trecut, ca simbol al efemeritatii sale prin aceasta lume, iar codrul se exprima numai la prezentul etern, ca semn al vesniciei universului.
In acelasi timp imaginarul poetic din poemul “Luceafarul” este de natura romantica prin antiteza celor doua lumi si prin tematica diferita. Ea dezvolta idila dintre exponentii diferentiati prin gandire, comportament, chiar si conditie umana.
Discursul poetic este realizat prin diversitatea genurilor: epic, liric, dramatic; fapt ce ilustreaza o alta trasatura a romantismului. Continutul epico-liric dezvolta patru tablouri cu tematica diferita, ce va conduce la nefericirea in iubire a eului liric.
Incipitul sau primul tablou incepe cu o secventa introductiva specifica basmului popular romanesc “A fost odata ca-n povesti, A fost ca niciodata”, in care va fi reprezentata propriu-zis idila dintre cei doi indragostiti. Geniul ii atribuie finite iubite calitati unice si o singularizeaza prin versul “ Si era una la parinti / Si mandra-n toate cele / Cum e fecioara intre sfinti / Si luna intre stele”. Atmosfera este una feerica, iar comunicarea se realizeaza prin visul fetei, care devine si un motiv romantic. Comunicarea dintre cei doi este posibila doar prin intermediul visului, al oglinzii si al ferestrei, deoarece limitarea fiintei iubite nu ii confera acesteia capacitatea de a se exprima liber “ Iar ea vorbind cu el in somn,/ Oftand din greu suspina: / - O, dulce-al noptii mele domn./ De ce nu vii tu? Vina!”.
In cel de-al doilea tablou atmosfera este familiala, iar comunicarea se realizeaza direct. Acest tablou contine cele doua chemari ale fetei, in care Luceafarul ii raspunde fara ezitare. Se metamorfozeaza pe rand intr-un chip angelic, tanar voievod, intrupat din cer si mare si intr-un demon, creat din soare si noapte “ Din sfera mea venii cu greu/ Ca sa-ti urmez chemarea/ Iar tatal este cerul meu/ Si muma-mea e marea”. De fiecare data geniul ii raspunde fetei si ii ofera acesteia posibilitatea de a i se alatura in lumea superioara, dar si posibilitatea materializarii relatiei dintre ei. Fata refuza ideile eroului romantic, fapt ce ilustreaza incapacitatea omului comun de a-si depasii conditia „ - O, esti frumos cum numa-n vis/ Un inger se arata,/ Dara pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodata”.
Al treilea tablou este reprezentat de calatoria Luceafarului catre Demiurg si de dialogul dintre acestia. Demiurgul il denumeste pe eroul romantic, Hyperion, pentru a-i definii conditia de geniu si totodata ii ofera o lectie de cunoastere prin evidentierea diferentelor dintre cele doua lumi. Ii aminteste ca omul comun dispune de nestatornicia sentimentelor, este schimbator, iar idealurile sale se schimba de pe o zi pe alta “ Ei au doar stele cu noroc / Si prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte”. Lumea comuna este caracterizata de instinctualitate, pe cand cea superioara este reprezentata de gandire lucida.
Cel de-al patrulea tablou este anuntat de idila Catalin si Catalina, moment in care Luceafarul isi asuma lectia de cunoastere oferita de catre Demiurg. Intelege diferentele dintre cele doua lumi si totodata faptul ca idila dintre el si fiinta iubita nu poate fi posibila. Pajul Catalin se afla in antiteza cu Luceafarul si reprezinta norocul, mai exact omul care are acces la fericire. La inceput, acestuia i se contureaza un portret nefavorabil (abil, viclean). Ii propune fete o fericire imediata, dar lipsita de sclipirea si de idealurile eroului romantic, iar aceasta accepta.
Acest moment reprezinta finalul poemului, care se transforma intr-o elegie, ilustrat de o ultima chemare a fetei. De aceasta data nu mai este vorba de o chemare la iubire, ci devine o modalitate de a-si proteja fericirea. De aceea Luceafarul este vazu in acest moment drept o stea norocoasa. Priveste tacut si rece imaginea fetei pe care acum o denumeste “chip de lut”( “Ce-ti pasa tie chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?”) , pentru a-i definii conditia muritoare.
Luceafarul ramane nemuritor prin gandirea lucida si decide sa renunte la implinirea sentimentala, dezamagit fiind de fiinta iubita “Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece”.
Registrele artistice sunt existente in ambele poeme, incat principala figura de stil dominanta, prezenta la nivel stilistic este metafora precum “Chip de lut”, “palate de margean”, “ viata-mi lumineaza” , “codrule cu rauri line”.
In “Revedere” structura prozodica respecta forma poeziei populare: ritmul trohaic, masura de 7-8 silabe asemanatoare cu versul scurt al doinei populare, rima imperecheata;
Astfel, cele doua poeme, apartinand lui Mihai Eminescu , se incadreaza in curentul literar romantism prin tematica abordata intr-o maniera specifica, totusi diferita de la text la text, prin prezenta antitezelor, a miturilor romanesti si datorita surselor de inspiratie, care sunt de o anvergura foarte mare si foarte bine delimitate.
