🌻 Cioara și șarpele

         A fost odată o cioară care-și avea cuibul într-un copac pe vârful unui deal. Vecin îi era un șarpe care sălășuia într-o gaură largă lângă un copac. În fiecare primăvară, cioara spera zadarnic ca din ouăle pe care le depunea să iasă puișori. Vecinul șarpe profita de orice clipă de neatenție a ei și îi hăpăia ouăle cu coajă cu tot. Cioara era foarte necăjită și, neștiind cum s-o mai scoată la capăt, își împărtăși tristețea șacalului:

        — Vreau să-ți spun ce am hotărât să fac. Am să încerc să-i scot șarpelui ochii, să-l las

fără vedere. Numai așa voi reuși să scap de el.

După câteva clipe de gândire, șacalul îi răspunse:

        — Planul pe care l-ai chibzuit e al naibii de prost. Încearcă să găsești o rezolvare care să nu-ți pună viața în pericol, altfel vei păți ca vidra care a vrut să-l mănânce pe rac și a sfârșit prin a fi ea însăși omorâtă.
        — Cum s-a întâmplat? Întrebă curoioasă cioara.

Șacalul îi istorisi întâmplarea:

“Se spune că a fost odată o vidră care-și ducea traiul la malul unui râu cu pește din belșug. Trecuseră ani mulțișori de când se aciuase acolo și zilele grele ale bătrâneții se apropiau amenințător. Cu greu mai era în stare să înșface peștii din apa râului și, în locul meselor copioase de altădată, o foame strașnică o stăpânea. Într-o zi, în vreme ce stătea cu botul pe labe, privind abătută la apa zglobie a râului, apăru un rac mare și roșu care, văzându-i chipul îngândurat, se opri o clipă din drum:

        — Hei, vidro, ce-i cu tine, parcă ți s-au înecat corăbiile?
        — Să știi că da. De când am venit pe lume, hrana zilnică mi-o asiguram pescuind. Dar astăzi, doi pescari și-au făcut drum pe aici, iar unul dintre ei i-a spus celuilalt: „Ce de pește e aici! Mai bine ne-am opri să aruncăm undițele”. Prietenul i-a răspuns: „Am văzut pește mai mult în alt loc. Hai să începem acolo și venim mai târziu să prindem peștele de aici.” Ei, ce zici, după ce vor curăța locul celălalt de pește, se vor înființa aici, iar eu voi muri de foame.

După ce ascultă lamentările vidrei, racul cel mare și roșu se duse, târâș-grăpiș, direct la pești să le spună cele auzite. Peștii, cu mic, cu mare, se înghesuiră în fața vidrei:

        — Am venit să-ți cerem sfatul. Cei isteți trag foloase și din povețele dușmanilor.

Vidra cumpăni răspunsul câteva clipe:

        — Forța nu ne va fi de folos împotriva pescarilor. Vă sfătuiesc să vă alegeți alt râu, cu apă mai multă și hrană mai bogată. Dacă reușiți să ajungeți acolo, veți fi în siguranță, până la a șaptea spiță de urmași. 

        — Bucuroși am face-o, dacă ne-ai fi călăuză.

Vidra acceptă să-i ducă la tărâmul făgăduit. În fiecare zi, lua doi pești și pleca spre locul de ea știut. Dar nu ajungea cu peștii decât până la un deal din apropiere, unde-i hăpăia pe nerăsuflate. Treaba merse strună ceva vreme.

        Într-o zi, racul cel mare și roșu îi făcu o vizită vidrei:

        — Mă simt stingher și speriat aici. Te rog, du-mă și pe mine la râul acela. Vidra acceptă. Cei doi ajunseră la dealul unde vidra devora peștii, iar racul cel mare și roșu, văzând mormanul de oase, mormăi pentru sine: „Chiar și bărbatul care nu vrea să lupte, când dă cu ochii de dușman și vede că moartea îl pândește, știe că nu are decât o cale de urmat: să lupte pentru a-și salva onoarea și viața”. Astea fiind zise, își aruncă cleștii în jurul gâtului vidrei și strânse până o lăsă moartă la pământ. Apoi, plecă tacticos să le povestească peștilor cum îi izbăvise de asasina vidră”.

Șacalul îi spuse cioarei că tâlcul povestirii e simplu și trebuie urmat: înșelătorului îi vii de hac cu șiretenie.

        — Am să te învăț cum să-l omori pe șarpe fără să-ți riști viața.

        — Da, se bucură cioara. Ce trebuie să fac?

Șacalul zâmbi parșiv și începu să-i explice: — Doar să zbori de colo-colo și să privești cu atenție. Apoi, fură o bijuterie frumoasă de la o doamnă și ia-ți zborul. Dar, fii atentă, fă-o în văzul lumii. Zbori ușurel, având grijă să nu te depărtezi prea tare de urmăritori și arunci bijuteria în gaura șarpelui. Bineînțeles că șarpele nu mai are scăpare, oamenii îl vor omorî pe loc pentru a-și recăpăta bijuteria.

Cioara îi ascultă sfatul și porni în zbor. Poposind pe acoperișul unei case, văzu o tânără care se îmbăia, cu hainele aranjate pe un scăunel și bijuteriile puse deasupra.

Cioara se lansă în picaj, înșfăcă o bijuterie și o șterse pe fereastră. Cu trofeul în cioc, se roti leneș deasupra curții. Cei ai casei, cu mic, cu mare, porniră în urmărirea ei. Cioara, având grijă ca liota să-i fie mereu pe urme, zbură până la gura șarpelui unde aruncă bijuteria. Urmăritorii se și repeziră la gaură, omorâră cât ai clipi șarpele și recuperară bijuteria.

Și uite așa, istețimea a înfrânt forța și puterea.

Basmul turcesc în format word îl aveți la atașamente