Mărul de aur - Iliada de Homer poveste pe înțelesul copiilor Partea I

                                                                                                       Mărul de aur

              Povestea spune că odinioară, în Grecia străveche, pe culmile înnourate ale muntelui Olimp, sălășluiau zeii nemuritori, feriți de iscoditoarele priviri omenești. Acolo, în palatul de  cleștar al lui Zeus, mai marele între zei, s-a pornit într-o seară o petrecere cum n-a mai fost. Zeii toți s-au adunat în sala măreață a palatului, numai pe Discordia, pe zeița vrajbei, pe  buclucașa Eris, nu s-a gândit nimeni s-o poftească.

              Dar cruda zeiță a aflat la vreme de petrecerea zeiască și s-a răzbunat cumplit. Și iată cum: în toiul petrecerii ea deschise cu trăsnet ușile de aramă ale palatului străveziu, se opri în prag și privi îndelung, batjocoritoare, asupra zeilor fără de griji. Unii dănțuiau, alții cântau sau râdeau în hohote.

    Văzând-o împietrită în ușă, fioroasă cum era, cu șerpi în păr și cu panglici însângerate pe frunte, zeii înghețară de spaimă, cât erau ei de mândri și de puternici. Știau doar că au mâniat-o, și acum se așteptau la crunta ei răzbunare.

              Minune însă! De astă dată, zeița vrajbei nu se clinti din ușă, oricât o îmbie preamăritul iupiter cu rugăminți de iertare. Ea scoase din sân un măr de aur, îl ridică în văzul tuturora, apoi îl aruncă în mijlocul dănțuitoarelor, strigând: „Celei mai frumoase dintre voi!” Și fără să mai rostească o vorbă, Eris-Discordia se duse în treburile ei și dusă fu.

              Dar cine ar putea crede că mânia ei s-a mistuit așa de lesne: Vai, cum se leagă întâmplările lumii una cu alta! Dintr-o vorbă dulce, o mare năpastă căzu pe capul zeilor dar mai cu seamă pe bieții oameni, cu nimic vinovați de jignirea adusă crudei zeițe. Eris plecase, dar zeii își pierduseră voia bună, dansurile încetară, muzica se stinse, hohotele amuțiră. 

     Presimțirea primejdiei nu-i mai părăsi după aceea pe zei. Până și frumoasele zeițe nu mai cutezară să ceară mărul pentru a se făli cu frumusețea lor.

              Trecură zile, poate săptămâni, iar mărul nu fu dat nimănuia. Da, într-o bună zi, se înfățișă la Zeus fiica sa Afrodita, frumoasa între frumoase, zeiță a dragostei și a  frumuseții născută din spumele mării. Afrodita ceru tatălui ei ceresc mărul de aur, socotind că nimeni nu poate fi mai frumoasă decât ea. Tatălui atotputernic i se lumină chipul de zâmbet, văzând pe fiica sa iubită, și nu lipsi mult să-i întindă mărul. Dar atunci sosi valvâtej Palas-Atena, frumoasa zeiță a înțelepciunii. Hera ceru și ea mărul de aur.

              Zeus, cu inima împărțită între două fiice atât de dragi, șovăi îndelung și păstră tăcere. Dar după ele se ivi, cu înfățișare semeață, frumoasa Hera, soția cicălitoare și geloasă a lui Zeus. El nu ma știu ce să spună. Era frumoasă Afrodita, dar nici celelalte nu erau mai prejos.

              — Dragile mele, zise el până la urmă, de ce să vă judec eu pe voi? Nu ar fi mai bine oare să cerem părerea altui zeu, care să nu aibă de judecat o soție și două fiice, atât de  frumoase și de dragi inimii sale?

              Și Zeus își îndreptă privirile către zeii de față, întrebându-i: „Cine dintre voi vrea să fie judecător?”

              Zeii coborâră privirile în pământ și, unul câte unul, se risipiră în palat. Știau ei ce înseamnă să se pună rău cu zeițele cele mari, și mai ales cu Hera”

              — Iată, zeii nu vor să vă judece, zice Zeus. Căutați mai bine un om pământean care s-o facă!

              Zeițele se învoiră și porniră în zbor să caute un om. Venus-Afrodita îl găsi cea dintâi. Era un ciobănaș frumos cu ochi albaștri și plete bălaie, pe care ea când călătorea dincolo de  de mare pe țărmurile Troiei, îl vedea adesea trecând cu albele sale oițe. Îl chema Paris și era al doilea dintre cei cinzeci de copii ai Hecubei și ai bătrânului Priam, regele Troiei. Și era  tânărul Paris un arcaș neîntrecut. Și era vestit prin curajul cu care întâmpina fiarele la vânătoare. Dușmanii Troiei se temeau de el. Fecioarele troience îl pierdeau din ochi și-l urmăreau în visurile lor de tinerețe. Zeița Venus-Afrodita ieși în calea mândrului arcaș, în toată strălucirea ei zeiască. dar viteazul Paris nu se înfricoșă; el ridică ochii cutezători și întâlni privirile zeiței, care-i vorbi astfel:

             — Preafrumosule arcaș, nu socotești oare că ți-a venit și ție odată vremea să mai părăsești codrii și turmele? Nu ai simțit niciodată bătând în pieptul tău o inimă dornică de iubire?  Vai, dacă ai fi văzut vreodată pe fiica lui Zeus și a Ledei, pe Elena cea născută dintr-un ou, și care trăiește acum la curtea lui Menelau, regele Spartei! Nici poveștile străbune nu  pomenesc vreo zână frumoasă ca ea. Dacă vrei s-o asemuiești cu cineva, apoi numai cu zeița frumuseții îi poți afla asemănare.

             — Vai, gemu Paris, dacă ar fi frumoasă ca tine, cum aș iubi-o! dar de ce să mă îmboldești cu un simțământ care niciodată nu va găsi împlinire?

             — Spune-mi doar, frumosule ciobănaș, dacă te îmbie gândul s-o vezi măcar o dată pe fiica Ledei! Ceea ce va urma îți va arăta cât de mare este puterea mea și a fiului meu.

    Cine nu știe că micuțul meu Cupidon e în stare să-l țintească și pe tatăl nostru ceresc cu săgețile vrăjite ale iubirii? Te voi face fericit, viteazule arcaș. Cea mai frumoasă femeie va fi a  ta.  Dar mai întâi te rog să-mi împlinești o rugăminte. Iată Palas-Atena, Hera și eu căutăm un judecător care să hotărască cine este mai frumoasă dintre noi. Celei mai frumoase, el îi  va  dărui mărul de aur pe care Zeus îl ține acum în păstrare. Și pentru că judecata să fie nepărtinitoare, tatăl nostru ceresc a poruncit ca un muritor să judece între noi, iar nu un zeu.  Iată ce  glorie nemuritoare te așteaptă, frumosule Paris! Vei fi judecătorul zeilor. Nici un om nu a primit până acum atâta cinstire de la noi.

             — Voi îndeplini rugămintea ta zeiță, răspunse arcașul.

             Și așa s-a întâmplat că Paris cel frumos urcă într-o zi către împărăția lui Zeus, pe muntele Ida, împreună cu Hermes, trimisul lui Zeus și curier al zeilor. Judecând între cele trei zeițe, Paris n-a stat prea mult pe gânduri, ci a întins Afroditei mărul, zicându-i:

              — Tu ești cea mai frumoasă!

              Afrodita luă triumfătoare mărul din mâna tânărului judecător, dar cele două zeițe înfânte își ascunseseră durerea în tăcere adâncă. Cum se va stinge focul din inima lor? Hera deja făcu în gândul ei jurământ de răzbunare împotriva nesocotitului muritor. Ea jură să se răzbune pe toți ai lui și pe frumoasa Troie. Cenușă să se aleagă de cetatea scăldată în aur! Doar nu zadarnic a visat mama Hecuba - când a rămas însărcinată cu Paris, că i s-a aprins o flacără mistuitoare în pântece. Și nu zadarnic, după naștere, tatăl Priam, vestit de zei, a lepădat  pe copil în codru, unde a fost alăptat de o ursoaică. Acestea sunt toate semnele rele la troieni, iar Hera nu voia să-i scape prilejul.

              Și nu a avut mult de așteptat mânioasa Hera, că Afrodita, nebănuind ce mosnea în inima ei, ajută fără de voie. Ea întâmpină într-o seară pe ciobănașul Paris, tocmai când el se  întorcea cu oile la Troia, cântând voios ca de obicei. Poate că flăcăul cugeta în sinea lui la Elena și la norocul făgăduit de zeiță. Ea se opri și-i grăi astfel:

              — Nu te-am uitat, frumosule ciobănaș. Am venit să-ți plătesc binele pe care mi l-a făcut. Spune-mi, oare mai cugeți la frumoasa Elena cea născută dintr-un ou, fiica lui Zeus și a Ledei?

             Și tânărul îi răspunse:

             — Zi și noapte îmi răsună în urechi vorbele tale, frumoasă zeiță. Sfătuiește-mă, deci, ce trebuie să fac spre a ajunge la ea.

             Și-i răspunse Afrodita:

             — Iată ce vei face! Cum ajungi acasă deseară, du-te la tatăl Priam și-l roagă să-ți pregătească o corabie poleită cu aur! Ia cu tine o mână de oameni tineri, apoi întoonde pânzele    și călătorește la Sparrta! Nu uita că Meneelau e prieten cu tatăl tău și du-i veste de la dânsul să te întâmpine ca pe un frate! Eu te voi urmări și te voi ajuta pas cu pas.

             Corabia fu gata, iar tânărul Paris pleacă îndată la Sparta, în regatul lui Menelau. Cum ajunse acolo, Menelau îl primi ca pe un frate, apoi plecă în călătorie, lăsând pe oaspete în  casă. iar când paris trebui să se înfățișeze ei, Afrodita ceru ajutor fiului ei, Cupidon. Acesta coborî în palatul lui Menelau cu arcul și săgețile sale fermecate, care strecurau în inimi otrava binecuvântată a iubirii. Abia ridică ochii frumoasa Elena asupra feciorului lui priam, când Cupidon, zeul copilaș, făcu să alunece din arcul său săgeata lină, drept în inima ei. Din clipa  aceea, Elena fu cuprinsă de o dragoste mistuitoare pentru oaspetele soțului. Săgeata micului zeu îi zdrobise orice împotrivire. Inima ei clocotea de arșița neiertătoare.

             Dar șăgalnicul zeu atinse din treacăt, cu săgeata sa vrăjită, chiar pe tânărul Paris. Acesta, îndrăgostit de frumoasa Elena, uită de prietenia tatălui său cu Menelau, uită până la urmă și de sine însuși. El nu mai cugetă la alta, decât cum să răpească pe femeia iubită. Dar, mai presus de dragostea lor, există o lege pe care ei nu o pot încălca. Elena este soția lui Menelau și nu-l poate părăsi ca să se cunune cu Paris. Hera, zeiță a nunții, era singura care putea face și desface căsătoriile între oameni și chiar între zei.

             Hera, știind aceasta, o întâmpină pe Afrodita și-i vorbi cu prefăcută dragoste:

             — Bine te mai pricepi, șireato, să înlănțui pe muritori, mai ales când mergi mână-n mână cu fiul tău nebiruit!

    Dar de ce n-ai venit din prima clipă să-mi mărturisești necazul tău: Credeai, poate, că mie nu-mi surâde căsnicia pe care vrei s-o legi? Dimpotrivă, perechea pe care îndrăgești e potrivită. Hai, deci, să împlinim amândouă ceea ce tu singură ai început! Să ducem la Troia, în cetatea dragă ție, pe Elena, ceam mai frumoasă femeie, împreună cu cel mai chipeș dintre    fiii lui Priam! Eu voi dezlega-o de căsnicia cu Menelau și o voi cununa cu Paris cel frumos.

               Afrodita căzu repede la învoială. Și astfel, după sfatul zeițelor, peste noapte paris răpi pe frumoasa Elena cu averile ei din casa lui Menelau și fugi cu ea pe mare până la Troia.      Aici se așezară un nou cămin cu temei la curtea lui Priam, cu învoirea zeilor.

               De-acum se dă pe față gândul Herei. Ea își aduse aminte că, mai demult, când Elena era o copiliță de numai doisprezece ani, ajunsese vestită în lumea întreagă pentru frumusețea ei și că regele Tezeu, întemeitorul Atenei, o furase de la casa părintească. Abia târziu, când frații ei, gemenii Castor și Polux, crescuseră mai mari, au adus-o cu greu acasă. După aceea au venit cei mai slăviți eroi ai vremii s-o pețească, iar printre ei erau Agamemnon, fratele lui Menelau, și chiar viteazul Ahile. Era și istețul Ulise, cel îndrăgit de Atena, zeița înțelepciunii. Între pețitori s-a născut o mare vrajbă, și ei erau aproape să se bată. Atunci înțeleptul Ulise, sfătuit de Atena, a vorbit astfel pețitorilor:

               — Viteji din toate colțurile lumii! Să nu ne certăm pentru o femeie, oricât este ea de frumoasă, dacă ea nu voiește să meargă în casa nici unuia dintre noi! Iar dacă cineva o să izbutească s-o ieie cu șiretenie sau cu puterea, atunci mă gândesc cu groază ce războaie se vor dezlănțui în bietele noastre cetăți. De aceea socot că e mai bine ca alegerea soțului ei s-o facă însăși Elena. Apoi, să le legăm cu jurământ pe viitor! Dacă cineva va cuteza s-o răpească pe Elena din casa soțului, atunci noi cu toții, cu armatele noastre, să ne ridicăm laolaltă ca să-l pedepsim. Elena să fie astfel adusă din nou în casa soțului ei.

               Pețitorii l-au ascultat pe Ulise, iar Elena a ales pe Menelau. Alegerea ei a fost chezășuită de toți eroii greci.

               Hera hotărî acum să le aducă aminte tuturora legătura pe care au făcut-o la nunta Elenei. Ea trimise crainici zeiești; se înfățișă în visurile tuturor regilor Greciei și-i îndemnă să-și respecte cuvântul de odinioară. Ei toți i se supuseră, ci numai viteazul Ahile nu se arătă nicăieri.

               Ahile, fiul zeiței Tetis și al muritorului Peleu, era sortit să moară tânăr dacă va cunoaște gloria. Ca să-l ferească de moarte, zeița Tetis îl dusese la curtea regelui Licomedes, îl îmbrăcase femeiște și-l pusese să toarcă lână alături cu fetele acestui regat. Numai istețul Ulise izbuti să-l scoată la iveală. El îmbrăcă veșminte de neguțător și intră în palatul lui Licomedes, aducând giuvaieruri și pânze de preț. Printre giuvaieruri, el furișă o sabie strălucutoare. Fetele de rege luară fiecare câte un giuvaer sau pânze subțiri, dar viteazul Ahile prinse îndată sabia. Ulise îl strigă pe nume, și astfel fu descoperit vicleșugul. Ahile părăsi palatul și pe fetele regelui Licomes și, în fruntea mirmidonilor săi, porni către cetatea Troiei, pe multe și mândre corăbii.

               Dimpreună cu el se îndreptau acum către cetatea troiană, pe mii de corăbii, cei mai străluciți dintre eroii Greciei străvechi. Printre ei se zăreau de departe viteazul Aiax Telamonianul cu scutul cât un turn de cetate, Idomeneu din Creta, Diomede cel neînfricat, bătrânul Nestor neîntrecut în sfaturi, doctorul Mahaon în veșnică luptă cu moartea, care-i smulgea pe cei atinși de săgeți ascuțite ori de săbii tăioase.

               Ulise cel isteț și prietenul său, bălanul Menelau, erau nelipsiți de la sfaturi și trudă.

               Dar, pe deasupra tuturora, toți regii aleseseră pe fratele lui Menelau, pe Agamemnon, să fie rege peste regi și să cârmuiască oștile fără de număr pe valuri dușmănoase în războiul troian, fiind el cel mai curajos, mai cumpătat și cu sufletul neînfrânt. Stând la prora corabiei, îmbrăcat în armura scânteietoare, Agamemnon părea mai curând un zeu care poruncește valurilor și le supune.