Mânia lui Ahile - Iliada de Homer legendă pe înțelesul copiilor Partea a II-a

                                                                           Mânia lui Ahile

                   Trecură ani de la răpirea Elenei, iar de la sosirea grecilor-ahei pe țărmurile Troiei mai trecură nouă ani împliniți. După atâta vreme însă, nici aheii n-au cucerit cetatea bogată a  Troiei, nici troienii n-au izbutit să arunce cetatea bogată a Troiei, nici troienii n-au izbutit să arunce pe ahei în mare, aprinzându-le corăbiile. Zidurile Troiei rămâneau mereu în picioare, iar grecii-ahei, ca să-și facă rost de sclavi, de merinde și de aur, se năpusteau adesea asupra vecinilor Troiei pe care nu-i adăposteau zidurile de piatră.

                  Așa căzu în mâinile lui Agamemnon frumoasa Hriseida, fiica preotului Hriseu, slujitorul zeului soare, Apolo. Iar bătrânul preot cu plete albe se opri curând în fața cortului lui  Agamemnon. El sosi, mânat de dragostea părintească, cu multe și bogate daruri, ca să-și ceară înapoi copila de la căpetenia aheilor. Și se rugă astfel:

                 — Agamemnon, aheu războinic, să-ți ajute zeii ce sălășluiesc în Olimp să răstorni cu puterea brațelor tale cetatea lui Priam! Să ajungi din nou fericit la vatra părintească! Dar ia aminte, rege mare, că noi nu-ți suntem dușmani! Noi nu am ajutat pe troieni împotriva aheilor. Dă-mi înapoi copila dragă, pe Hriseida, în schimbul bogatelor mele danii de răscumpărare! Fie-ți teamă de Zeus și de feciorul său Apolo, care aruncă raze fierbinți din cerul înalt.

                 Agamemnon nu voi nici să-l audă. El înfruntă pe bătrân cu dârzenie:

                — Moșnege, pleacă din fața mea! Să nu-mi mai răsari altă dată în cale în preajma corăbiilor noastre! Ia-ți drumul înapoi, căci altminteri zadarnică îți va fi apărarea toiagului sfânt  al zeului tău! Copila va îmbătrâni în palatele mele din Argos, departe de tine și de ai tăi.

                Bătrânul preot se întorsese acasă înspăimântat, dar el se rugă cu lacrimi în ochi de Apolo să-l răzbune. Zeul Apolo, coborând de pe culmile Olimpului cu tolba de săgeți în  spinare, întunecat la chip ca noaptea de mânie, începu să arunce asupra aheilor săgeți otrăvite din arcul său fără de greș. În urma săgeților sale se întindea molima cotropitoare a ciumei.

                 În ziua aceea, mai marii oștirii aheilor s-au adunat la sfat în jurul lui Agamemnon. Ahile, cel dintâi, înălța cuvântul înaripat:

                 — Mă tem, ahei, că rătăcind iarăși pe mare, vom fi sortiți să ne întoarcem plini de rușine în țările noastre, dacă va fi să mai scăpăm vreunul de săgețile otrăvite. Războiul și  ciuma și-au încrucișat armele ca să nimicească pe greci. Hai să ne rugăm dară pe un proroc sau pe un tălmaci de visuri, căci visele sunt trimise uneori de Zeus, să ne dezvăluie taina  mâniei lui Apolo. Să știm dacă ne pedepsește pentru uitarea vreunei făgăduieli sau jetfe sau dacă nu s-ar îndura să ne cruțe de moarte în schimbul prinoaselor ce-i voi aduce. Tu,  Calchas, ești singurul dintre noi care citești viitorul. Haide, Calchas, nu mai aștepta! Spune-ne care e pricina mâniei lui Apolo? Nu te teme! Oricine va fi vinovatul, adevărul trebuie  cunoscut.

                 Îi răspunde Calchas:

                 — Mândre Ahile, cel de la care vine pricina îndârjirii lui Apolo este mult mai puternic decât mine și chiar decât tine; de aceea mă tem să vorbesc.

                 — Vorbește! strigă Ahile. Și ți-o jur că brațele mele puternice te vor apăra chiar și în fața lui Agamemnon, regele peste regi. Mâna aceasta neînvinsă va deveni scutul tău  prorocule! Nu te mai teme decât de zei!

                 Calchas mai prinse puțină inimă și începu a cuvânta:

                 — Apolo nu ne cere prinoase, căci noi, pe Agamemnon, care l-a supărat, izgonind pe preotul său ca pe un cerșetor. De azi înainte să nu mai zăbovim! Să ducem înapoi pe Hriseida în casa tatălui ei! Dacă nu vom trimite preotului copila cu ochi negri, Apolo va prăpădi pe ahei. Grăbiți, dragii mei, pregătiți darurile pe care le veți pune în corabie!

                 Agamemnon se ridică îndată, cutrmurat de ură. În ochi îi străluceau furiile răzbunătoare. Aruncând priviri ucigașe lui Calchas, el îi strigă:

                 — Prevestitorule de rele, neîncetat ai stăruit să ne vestești nenorociri, și mai cu seamă mie! Astăzi, prorocind aheilor, îi faci să creadă că Apolo îi pedepsește numai din vina mea. Fie! Cu toate că-mi este dragă Hriseida, o voi da înapoi tatălui ei ca să mântui popoarele noastre de mânia lui Apolo. Dar gătiți-mi în schimb o altă răsplată, ca să nu rămân eu  singur despuiat de prăzile de război!

                De aici se iscă o zarvă mare între Agamemnon și Ahile. În culmea mâniei, Agamemnon zise:

                — Tu, Ahile, pentru că ai smuls taina lui Calchas ca să mă păgubești pe mine, tu să rămâi păgubit în locul meu! Voi scoate din cortul tău pe tânăra Briseida, cu obraji îmbujorați, care nu este cu nimic mai prejos decât fiica lui Hriseu.

                Și o iubea Ahile pe fată, de s-ar fi bătut cu toți aheii pentru ea. Văzând că Agamemnon, în nebunia lui, ținea morțiș s-o ieie, Ahile apucă mânerul sabiei și fu gata să-l lovească.  Dar atunci, din Olimp, sări în mijlocul lor zeița Atena cea cu ochii albaștri fulgerători. Ea îl prinse de mână ca să nu tragă spada.

— Stăpânește-te, îi șopti zeița. Hera m-a trimis și-ți poruncește să fii înțelept: nu este voia destinului să moară acum Agamemnon de mâna ta. El trebuie să se întoarcă la Argos, biruitor. Pune sabia în teacă, iar dacă te va păgubi Agamemnon, până la urmă tot lui îi va părea rău, nu ție.

                 Ahile împinse sabia înapoi în teacă și rosti amenințător.

                 — Agamemnon, dacă tu nu-ți dai seama de tot ce am făcut eu pentru ahei, ia din cortul meu femeia și darurile pe care le vrei! Dar ține minte: eu nu voi mai ieși pe câmpul de luptă. Amar te vei căi când Hector, viteazul fiu al lui Priam, vă va împinge până la corăbii, cărora le va da foc!

                  Bătrânul Nestor, cel mai înțelept dintre regi, încearcă să-i împace, grăind:

                  — Agamemnon, oricare o fi rangul tău printre greci, nu căuta să iei cu sila lui Ahile darurile dobândite pentru vitejia lui! Și tu, Ahile, nu te împotrivi împăratului nostru al tuturora! Dacă ești viteaz și ai o zeiță de mamă, el e și mai puternic, domnind petste atâtea noroade. Agamemnon, nici tu nu-ți pierde cumpătul! Știi bine că ahile este pentru ahei un meterez neclintit pe câmpul de bătaie.

                  Zadarnice sfaturi! Mintea lui Agamemnon rămânea întunecată. La spargerea adunării, el trimise pe Hriseida cu o corabie la tatăl ei și ridică altarul cu jertfe lui Apolo, dar mână doi oșteni la cortul lui Ahile să-i ia fata. Ahile își ținu cuvântul; el nu-i împiedică s-o ia, dar, după plecarea Briseidei se trânti la pământ și începu a plânge. Apoi se ridică și merse la țărmul mării pline de spumă. Țintindu-și privirile în adâncul apei, el ridică brațele în văzduh și chemă pe mama sa, pe zeița Tetis cu picioarele de argint, fiica lui Zeus.

                  Zeița nu pregetă să se înalțe, asemeni unei umbre ușoare, din valurile albe. Ea veni lângă fiul iubit și-i ascultă rugămintea, plângând cu el dimpreună. Știa zeița că viața fiului ei va fi repede curmată de destin, dacă el va alege drumul gloriei. Ea ar fi dorit mai bine să-l știe pe Ahile dormind lângă corăbii, lipsit de faimă, pentru că numai astfel el se mai putea întoarce acasă. Totuși îl întreabă:

                   — Cum dorești să te răzbuni pe Agamemnon?

                  Ahile îi răspunse fără să pregete:

                  — Fă, mamă, ca Zeus să potopească rău pe ahei după plecarea mea la corăbii! Să rostogolească Hector în țărână pe cei mai de seamă luptători ai grecilor, căci numai așa va înțelege Agamemnon că fără mine era de mult alungat de lângă zidurile Troiei!

                  Zeița Tetis, îndurerată, urcă pe culmile muntelui Olimp și se aruncă plângând la picioarele lui Zeus.

                  — Tată al meu și al zeilor, rogu-te să porți în suflet grija lui Ahile, odraslă zeiască, nepotul tău iubit de zei! Tu știi că el este sortit morții vremelnice, dacă va câștiga o glorie mare pe câmpul de luptă. Cel puțin, fă ca această scurtă viață să strălucească de faimă! Spală umilința hărăzită lui de Agamemnon și dă-le aheilor numai înfrângeri și deznădejde, câtă vreme va lipsi Ahile din fruntea vitejilor! Să înțeleagă și Agamemnon cât prețuiește Ahile! Fă, Zeus, să secere Hector cetele de ahei și să mâne din urmă către corăbii pâlcurile de fugari! Numai așa va cădea Agamemnon la picioarele fiului meu și-l va răsplăti înzecit pentru năpasta de acum!

                  Zeus înțelese atunci că, prigonind pe ahei, va răscoli mânia soției sale Hera, zeița înălțimilor albastre. Știa el că Hera nu va privi cu ochi buni biruința troienilor, ba ar fi uneltit chiar împotriva sa, făcându-i multe necazuri. Dar atunci, marele zeu își aminti că împotriva lui se uniseră pe vremuri Hera, Atena și Neptun-Poseidon, fratele său, puternicul zeu al mărilor, hotărâți să-l lege în lanțuri și să-i uzurpe domnia. Zeii ceilalți, mai mici sau mai mari, sătui de tirania lui și dornici de schimbări adânci, se uniseră cu cei dintâi. Dar tocmai când tronul său se clătina mai tare, zeița Tetis l-a chemat în ajutor din fundul oceanului pe Briareu, titanul cu o sută de brațe. De teama uriașului, zeii au lăsat pe Zeus să domnească mai departe peste pământ și cer.

                   Amintindu-și acestea, Zeus se înduioșă și mângâie cu drag pletele copilei sale, căreia-i făgădui că va răzbuna pe Ahile. Zice Hera ce va zice, el nu-și va întoarce vorba. Și, ca să-și întărească jurământul, clătină cu putere creștetul său zeiesc. Șuvițele de păr i se revărsară în valuri pe frunte, iar băierele Olimpului se cutremurară până în adânc.

                   Încă nu ieși bine Tetis pe ușa din dos a palatului olimpian; Hera cea veșnic bănuitoare o și zări; ea se înfățișă lui Zeus, zicându-i înciudată:

                   — Ce sfaturi ai cu zeii din afara Olimpului, tu fiu al lui Cronos? De ce te ferești de mine și nu-mi spui tainele tale? Nu cumva ai de gând să năpăstuiești pe ahei ca să faci pe plac fiicei tale și fiului ei?

                   Zeus îi vorbi mânios:

                   — De ce ești mereu împotriva mea și cârtești la toate hotărârile mele? Spune, îmi ești într-adevăr dușmană, ca să te lovesc cum se lovesc dușmanii? Sau, de nu, mai pune gurii frâu și supune-te hotărârilor mele! Nu mă face să-mi ies iarăși din fire! Nu uita că-mi ești soție și că astfel trebuie să fii de partea mea întotdeauna!

                   Hera îngheță de frică, și, plângând, se așeză într-un jilț, alături de marele-i soț. Palatul se umplu curând de odraslele zeișeti. Era ceasul prânzului și nemuritorii fără de griji se adunau ca să prânzească împreună, apoi să petreacă, după inima lor. Cel din urmă sosi plin de funingine feciorul lui Zeus și al Herei, Hefaistos, marele meșter zeiesc. El o zări pe scumpa lui mamă plângând și înțelese că iarăși s-au certat părinții săi. Și cum știa Hefaistos de unde începe intotdeauna gâlceava, el se apropie de mama sa, o îmbrățișă și astfel îi grăi:

                Alungă supărarea, mamă iubită, și te supune voinței părintelui meu! Nu-ți amintești că demult, demult de tot, când eram copil, am încercat și eu să mă amestec în cearta voastră? Nu-ți amintești că tata m-a apucat de un picior, mi-a făcut vânt pâna la bolțile cerului, apoi m-a repezit la pământ, unde mi-am frânt piciorul? Voi amândoi v-ați mai certat și iarăși v-ați împăcat, dar piciorul meu a rămas strâmb, și nu se va mai îndrepta niciodată. Lumea ascultă întotdeauna de rânduielile tatei. Zadarnică e deci împotrivirea ta și nici nu se cuvine ca zeii nemuritori să-și tulbure sufletul pentru omenirea supusă pieirii!

                    Apoi Hefaistos plecă schipătând să-și ocupe locul obișnuit. El luă cupa de nectar, băutura zeiască, și o trecu pe rând tuturora. De vorbele lui, de mersul lui șontâc, se înveseliră nemuritorii, uitând de cele omenești; iar prânzul începu și se termină în cântecele muzelor conduse de Apolo.

                      Mult mai chibzui Zeus după aceea cum să potopească mai rău pe ahei ca să-l înalțe în ochii lor pe Ahile cel sprinten la fugă. în sfârșit, el mână pe zeul visului la Agamemnon ca să-l îmbie a începe războiul în zori, făgăduindu-i chiar pentru ziua aceea izbânda împotriva troienilor. Să nu-i pese că Ahile a părăsit pe greci!

                      În faptul zorilor, când asupra aheilor răspândiți pe câmpie plutea ca un nor farmecul sfânt al somnului, zeul Vis-Morfeu, prefăcut la chip ca Nestor bătrânul, șezu la căpătâiul lui Agamemnon, zicându-i:

                  — Cum poți dormi în pragul biruinții, căpitane, căruia se închină atâtea popoare? Ascultă-mă! Eu sunt trimisul lui Zeus, care din înaltul Olimpului îți poartă de grijă. El îți făgăduiește chiar astăzi o mare și slăvită biruință. Vei sfărâma cetatea lui Prima fără ajutorul lui Ahile. Nemuritorii din Olimp nu mai sunt răzlețiți ca până acum, de când Hera i-a înduplecat cu rugămințile ei. Aceasta e vrerea lui Zeus, să vadă la apusul soarelui Troia în paragini.

                       Cutremurat de dulcea și uimitoarea nălucire a visului Agamemnon se deșteaptă din somn și chemă la sfat pe capii oștirii. Nici unul dintre sfetnicii încercați nu se îndoi de prevestirea mincinoasă a zeului Morfeu și toți se pregăteau de luptă.

                   Ca să încerce vitejia războinicilor săi, Agamemnon se ridică în mijlocul lor și-i momi cu gândul întoarcerii acasă. Un mare învălmășag începu și dorul de țară se furișă în inimile tuturora. Doar nu-și mai văzuseră pe ai lor de nouă ani împliniți! În gândul lor, toți doreau sfârșitul războiului.

                         Dar Hera din ceruri privi cu mânie pe aheii moleșiți. Ea nu ar fi vrut pentru nimic în lume ca Troia să scape de măcel. De aceea chemă la sine pe Palas Atena și-i zise:

                        Iată pentru ce ne-am zbătut noi noi de atâta vreme! Agamemnon, înșelat de Zeus, vrea să-și încarce armata pe corăbii și să lase la Troia pe Elena și pe toți dușmanii săi! Du-te îndată și ridică-te împotriva celor ce vor să înceteze războiul!

                        Zeița Palas-Atena se prefăcu într-un fulger și străbătu armatele ahee. Din ochii ei albaștri izvorau scântei, iar scutu-i cu o sută de ciucuri de aur și cu chipul Gorgonei, înfiorătoarea iazmă ucisă de Perseu, se rotea înfiorător. Atena se opri în fața lui Ulise și-i porunci să oprească armatele fugare. Iscusitul Ulise o ascultă și strigă cu glas de tunet:

                  — Împărate Agamemnon. aheii vor să întunece gloria ta. Zadarnice le-au fost jurămintele! Privește-i cum plâng de dorul de casă, ca vădanele părăsite! Rușinoasă va fi întoarcerea noastră în țară, după nouă ani de neizbândă sub zidurile Troiei! Prieteni, opriți-vă pe loc! Mai avem doar puțin de suferit de azi înainte. Prorocul Calchas ne-a prevestit cartea vremurilor! Au trecut nouă ani, iar cel de-al zecelea, când vom dărâma zidurile Ilionului, a și sosit!

                     Oștenii părăsesc unul câte unul gândul întoarcerii acasă și-și aduc aminte de jurământul lor de la plecare. Ce-i aștepta la întoarcerea acasă decât rușine și ocară? Unde vor fi părăsite făgăduite la dărâmarea Troiei? Unde vor fi sclavele frumoase pe care aveau a le duce în Ahaia? Fiecare încuviință vorbele înțelepte ale lui Ulise. Nimeni nu se mai gândește acum la ai săi de acasă, ci numai la întoarcerea plină de glorie.

                           Bătrânul Nestor mustră pe cei ce voiau să-și calce cuvântul, apoi vorbi regelui?

                         — O, tu Agamemnon, ce mai aștepți? Vino în fruntea armatei și du-o la biruință. Dar nici ei singuri nu se vor putea întoarce acasă. Mai curând se vor întâlni pe drumuri necunoscute cu dușmanii și-și vor pierde viața fără glorie.

                           Oștirile începură să roiască din nou și să intre în rânduri. Numai mucalitul Tersit, gata întotdeauna să mustre pe cei mari, înțepător la vorbă și plin de curaj, nu-l mai iartă pe marele Agamemnon, și-i strigă:

                      — De ce te plângi mereu, Agamemnon, fiu al lui Atreu?Nu sunt oare corturile tale burdușite de aramă? Nu ai aur și femei frumoase, căpătate la împărțeală? Oare nu ești tu cel din urmă la bătălie și cel dintâi la pradă? Sau mai poftești și alte daruri pentru răscumpărarea celor prinși de mine și de alții? Mereu ți-e sete de aur! Haideți ,ai bine, ahei, să părăsim aici pe Artrizii netrebnici și să ne întoarcem acasă! Să nu mai luptăm pentru femeile Artrizilor! Nu văzurăți cum l-au ocărât și l-au jefuit pe însuși viteazul Ahile? Dar se vede că și Ahile s-a moleșit, căci, altminteri, o Agamemnon, n-ai mai fi de mult pe lume!

                           Oștenii, auzindu-l, râdeau de Agamemnon. Dar Ulise înfruntând pe Tersit, știu să deștepte iarăși curajul luptătorilor.

                           Oștile aheene, pe rând se depărtau de corăbii și porneau după căpeteniile lor, spre zidurile Troiei.

                        Fruntașii troirni nici ei nu mai știuseră ce-i somnul în noaptea aceea; Hector, puternicul fecior al lui Priam, cugeta în sinea lui la soarta Troiei. El se tot întreba dacă mai este nimerit să lupte păziți de ziduri, acum după cearta căpeteniile ahee. Iris, zeița curcubeului, trimisă de Zeus, veni să-l îndemne la luptă. Ea îi vorbi:

                         — Aheii vor vedea acum cât sunt de slabi fără Ahile! Hector, începe bătălia din zorii zilei! Zeus îți făgăduiește prin mine o mare biruință. Cheamă-ți vitejii și pornește îndată spre tabăra aheilor!

                      În tabăra aheilor, aceeași însuflețire! Ca frunza și ca nisipul mării curgeau pe câmpii armatele de șoimi, iar în fruntea tuturor, Agamemnon, gătit de sărbătoare, cu pieptul lat, cu mijlocul strâns, cu capul sus și cu priviri de fulger în ochi, părea cel mai semeț și mai strașnic erou. Atât de bine-l înșelase Zeus fulgerătorul, că el, împingându-și armata la prăpăd, părea că o duce la nuntă!