Attila

                                                                                                                                                                      Mânia lui Ahile                    Trecură ani de la răpirea Elenei, iar de la sosirea grecilor-ahei pe țărmurile Troiei mai trecură nouă ani împliniți. După atâta vreme însă, nici aheii n-au cucerit cetatea bogată a  Troiei, nici troienii n-au izbutit să arunce cetatea bogată a Troiei, nici troienii n-au izbutit să arunce pe ahei în mare, aprinzându-le corăbiile. Zidurile Troiei rămâneau mereu în picioare, iar grecii-ahei, ca să-și facă rost de sclavi, de merinde și de aur, se năpusteau adesea asupra vecinilor Troiei pe care nu-i adăposteau zidurile de piatră.                   Așa căzu în mâinile lui Agamemnon frumoasa Hriseida, fiica preotului Hriseu, slujitorul zeului soare, Apolo. Iar bătrânul preot cu plete albe se opri curând în fața cortului lui  Agamemnon. El sosi, mânat de dragostea părintească, cu multe și bogate daruri, ca să-și ceară înapoi copila de la căpetenia aheilor. Și se rugă astfel:                  — Agamemnon, aheu războinic, să-ți ajute zeii ce sălășluiesc în Olimp să răstorni cu puterea brațelor tale cetatea lui Priam! Să ajungi din nou fericit la vatra părintească! Dar ia aminte, rege mare, că noi nu-ți suntem dușmani! Noi nu am ajutat pe troieni împotriva aheilor. Dă-mi înapoi copila dragă, pe Hriseida, în schimbul bogatelor mele danii de răscumpărare! Fie-ți teamă de Zeus și de feciorul său Apolo, care aruncă raze fierbinți din cerul înalt.                  Agamemnon nu voi nici să-l audă. El înfruntă pe bătrân cu dârzenie:                 — Moșnege, pleacă din fața mea! Să nu-mi mai răsari altă dată în cale în preajma corăbiilor noastre! Ia-ți drumul înapoi, căci altminteri zadarnică îți va fi apărarea toiagului sfânt  al zeului tău! Copila va îmbătrâni în palatele mele din Argos, departe de tine și de ai tăi.                 Bătrânul preot se întorsese acasă înspăimântat, dar el se rugă cu lacrimi în ochi de Apolo să-l răzbune. Zeul Apolo, coborând de pe culmile Olimpului cu tolba de săgeți în  spinare, întunecat la chip ca noaptea de mânie, începu să arunce asupra aheilor săgeți otrăvite din arcul său fără de greș. În urma săgeților sale se întindea molima cotropitoare a ciumei.                  În ziua aceea, mai marii oștirii aheilor s-au adunat la sfat în jurul lui Agamemnon. Ahile, cel dintâi, înălța cuvântul înaripat:                  — Mă tem, ahei, că rătăcind iarăși pe mare, vom fi sortiți să ne întoarcem plini de rușine în țările noastre, dacă va fi să mai scăpăm vreunul de săgețile otrăvite. Războiul și  ciuma și-au încrucișat armele ca să nimicească pe greci. Hai să ne rugăm dară pe un proroc sau pe un tălmaci de visuri, căci visele sunt trimise uneori de Zeus, să ne dezvăluie taina  mâniei lui Apolo. Să știm dacă ne pedepsește pentru uitarea vreunei făgăduieli sau jetfe sau dacă nu s-ar îndura să ne cruțe de moarte în schimbul prinoaselor ce-i voi aduce. Tu,  Calchas, ești singurul dintre noi care citești viitorul. Haide, Calchas, nu mai aștepta! Spune-ne care e pricina mâniei lui Apolo? Nu te teme! Oricine va fi vinovatul, adevărul trebuie  cunoscut.                  Îi răspunde Calchas:                  — Mândre Ahile, cel de la care vine pricina îndârjirii lui Apolo este mult mai puternic decât mine și chiar decât tine; de aceea mă tem să vorbesc.                  — Vorbește! strigă Ahile. Și ți-o jur că brațele mele puternice te vor apăra chiar și în fața lui Agamemnon, regele peste regi. Mâna aceasta neînvinsă va deveni scutul tău  prorocule! Nu te mai teme decât de zei!                  Calchas mai prinse puțină inimă și începu a cuvânta:                  — Apolo nu ne cere prinoase, căci noi, pe Agamemnon, care l-a supărat, izgonind pe preotul său ca pe un cerșetor. De azi înainte să nu mai zăbovim! Să ducem înapoi pe Hriseida în casa tatălui ei! Dacă nu vom trimite preotului copila cu ochi negri, Apolo va prăpădi pe ahei. Grăbiți, dragii mei, pregătiți darurile pe care le veți pune în corabie!                  Agamemnon se ridică îndată, cutrmurat de ură. În ochi îi străluceau furiile răzbunătoare. Aruncând priviri ucigașe lui Calchas, el îi strigă:                  — Prevestitorule de rele, neîncetat ai stăruit să ne vestești nenorociri, și mai cu seamă mie! Astăzi, prorocind aheilor, îi faci să creadă că Apolo îi pedepsește numai din vina mea. Fie! Cu toate că-mi este dragă Hriseida, o voi da înapoi tatălui ei ca să mântui popoarele noastre de mânia lui Apolo. Dar gătiți-mi în schimb o altă răsplată, ca să nu rămân eu  singur despuiat de prăzile de război!                 De aici se iscă o zarvă mare între Agamemnon și Ahile. În culmea mâniei, Agamemnon zise:                 — Tu, Ahile, pentru că ai smuls taina lui Calchas ca să mă păgubești pe mine, tu să rămâi păgubit în locul meu! Voi scoate din cortul tău pe tânăra Briseida, cu obraji îmbujorați, care nu este cu nimic mai prejos decât fiica lui Hriseu.                 Și o iubea Ahile pe fată, de s-ar fi bătut cu toți aheii pentru ea. Văzând că Agamemnon, în nebunia lui, ținea morțiș s-o ieie, Ahile apucă mânerul sabiei și fu gata să-l lovească.  Dar atunci, din Olimp, sări în mijlocul lor zeița Atena cea cu ochii albaștri fulgerători. Ea îl prinse de mână ca să nu tragă spada.                   — Stăpânește-te, îi șopti zeița. Hera m-a trimis și-ți poruncește să fii înțelept: nu este voia destinului să moară acum Agamemnon de mâna ta. El trebuie să se întoarcă la Argos, biruitor. Pune sabia în teacă, iar dacă te va păgubi Agamemnon, până la urmă tot lui îi va părea rău, nu ție.                  Ahile împinse sabia înapoi în teacă și rosti amenințător.                  — Agamemnon, dacă tu nu-ți dai seama de tot ce am făcut eu pentru ahei, ia din cortul meu femeia și darurile pe care le vrei! Dar ține minte: eu nu voi mai ieși pe câmpul de luptă. Amar te vei căi când Hector, viteazul fiu al lui Priam, vă va împinge până la corăbii, cărora le va da foc!                   Bătrânul Nestor, cel mai înțelept dintre regi, încearcă să-i împace, grăind:                   — Agamemnon, oricare o fi rangul tău printre greci, nu căuta să iei cu sila lui Ahile darurile dobândite pentru vitejia lui! Și tu, Ahile, nu te împotrivi împăratului nostru al tuturora! Dacă ești viteaz și ai o zeiță de mamă, el e și mai puternic, domnind petste atâtea noroade. Agamemnon, nici tu nu-ți pierde cumpătul! Știi bine că ahile este pentru ahei un meterez neclintit pe câmpul de bătaie.                   Zadarnice sfaturi! Mintea lui Agamemnon rămânea întunecată. La spargerea adunării, el trimise pe Hriseida cu o corabie la tatăl ei și ridică altarul cu jertfe lui Apolo, dar mână doi oșteni la cortul lui Ahile să-i ia fata. Ahile își ținu cuvântul; el nu-i împiedică s-o ia, dar, după plecarea Briseidei se trânti la pământ și începu a plânge. Apoi se ridică și merse la țărmul mării pline de spumă. Țintindu-și privirile în adâncul apei, el ridică brațele în văzduh și chemă pe mama sa, pe zeița Tetis cu picioarele de argint, fiica lui Zeus.                   Zeița nu pregetă să se înalțe, asemeni unei umbre ușoare, din valurile albe. Ea veni lângă fiul iubit și-i ascultă rugămintea, plângând cu el dimpreună. Știa zeița că viața fiului ei va fi repede curmată de destin, dacă el va alege drumul gloriei. Ea ar fi dorit mai bine să-l știe pe Ahile dormind lângă corăbii, lipsit de faimă, pentru că numai astfel el se mai putea întoarce acasă. Totuși îl întreabă:                    — Cum dorești să te răzbuni pe Agamemnon?                   Ahile îi răspunse fără să pregete:                   — Fă, mamă, ca Zeus să potopească rău pe ahei după plecarea mea la corăbii! Să rostogolească Hector în țărână pe cei mai de seamă luptători ai grecilor, căci numai așa va înțelege Agamemnon că fără mine era de mult alungat de lângă zidurile Troiei!                   Zeița Tetis, îndurerată, urcă pe culmile muntelui Olimp și se aruncă plângând la picioarele lui Zeus.                   — Tată al meu și al zeilor, rogu-te să porți în suflet grija lui Ahile, odraslă zeiască, nepotul tău iubit de zei! Tu știi că el este sortit morții vremelnice, dacă va câștiga o glorie mare pe câmpul de luptă. Cel puțin, fă ca această scurtă viață să strălucească de faimă! Spală umilința hărăzită lui de Agamemnon și dă-le aheilor numai înfrângeri și deznădejde, câtă vreme va lipsi Ahile din fruntea vitejilor! Să înțeleagă și Agamemnon cât prețuiește Ahile! Fă, Zeus, să secere Hector cetele de ahei și să mâne din urmă către corăbii pâlcurile de fugari! Numai așa va cădea Agamemnon la picioarele fiului meu și-l va răsplăti înzecit pentru năpasta de acum!                   Zeus înțelese atunci că, prigonind pe ahei, va răscoli mânia soției sale Hera, zeița înălțimilor albastre. Știa el că Hera nu va privi cu ochi buni biruința troienilor, ba ar fi uneltit chiar împotriva sa, făcându-i multe necazuri. Dar atunci, marele zeu își aminti că împotriva lui se uniseră pe vremuri Hera, Atena și Neptun-Poseidon, fratele său, puternicul zeu al mărilor, hotărâți să-l lege în lanțuri și să-i uzurpe domnia. Zeii ceilalți, mai mici sau mai mari, sătui de tirania lui și dornici de schimbări adânci, se uniseră cu cei dintâi. Dar tocmai când tronul său se clătina mai tare, zeița Tetis l-a chemat în ajutor din fundul oceanului pe Briareu, titanul cu o sută de brațe. De teama uriașului, zeii au lăsat pe Zeus să domnească mai departe peste pământ și cer.                    Amintindu-și acestea, Zeus se înduioșă și mângâie cu drag pletele copilei sale, căreia-i făgădui că va răzbuna pe Ahile. Zice Hera ce va zice, el nu-și va întoarce vorba. Și, ca să-și întărească jurământul, clătină cu putere creștetul său zeiesc. Șuvițele de păr i se revărsară în valuri pe frunte, iar băierele Olimpului se cutremurară până în adânc.                    Încă nu ieși bine Tetis pe ușa din dos a palatului olimpian; Hera cea veșnic bănuitoare o și zări; ea se înfățișă lui Zeus, zicându-i înciudată:                    — Ce sfaturi ai cu zeii din afara Olimpului, tu fiu al lui Cronos? De ce te ferești de mine și nu-mi spui tainele tale? Nu cumva ai de gând să năpăstuiești pe ahei ca să faci pe plac fiicei tale și fiului ei?                    Zeus îi vorbi mânios:                    — De ce ești mereu împotriva mea și cârtești la toate hotărârile mele? Spune, îmi ești într-adevăr dușmană, ca să te lovesc cum se lovesc dușmanii? Sau, de nu, mai pune gurii frâu și supune-te hotărârilor mele! Nu mă face să-mi ies iarăși din fire! Nu uita că-mi ești soție și că astfel trebuie să fii de partea mea întotdeauna!                    Hera îngheță de frică, și, plângând, se așeză într-un jilț, alături de marele-i soț. Palatul se umplu curând de odraslele zeișeti. Era ceasul prânzului și nemuritorii fără de griji se adunau ca să prânzească împreună, apoi să petreacă, după inima lor. Cel din urmă sosi plin de funingine feciorul lui Zeus și al Herei, Hefaistos, marele meșter zeiesc. El o zări pe scumpa lui mamă plângând și înțelese că iarăși s-au certat părinții săi. Și cum știa Hefaistos de unde începe intotdeauna gâlceava, el se apropie de mama sa, o îmbrățișă și astfel îi grăi:                 Alungă supărarea, mamă iubită, și te supune voinței părintelui meu! Nu-ți amintești că demult, demult de tot, când eram copil, am încercat și eu să mă amestec în cearta voastră? Nu-ți amintești că tata m-a apucat de un picior, mi-a făcut vânt pâna la bolțile cerului, apoi m-a repezit la pământ, unde mi-am frânt piciorul? Voi amândoi v-ați mai certat și iarăși v-ați împăcat, dar piciorul meu a rămas strâmb, și nu se va mai îndrepta niciodată. Lumea ascultă întotdeauna de rânduielile tatei. Zadarnică e deci împotrivirea ta și nici nu se cuvine ca zeii nemuritori să-și tulbure sufletul pentru omenirea supusă pieirii!                     Apoi Hefaistos plecă schipătând să-și ocupe locul obișnuit. El luă cupa de nectar, băutura zeiască, și o trecu pe rând tuturora. De vorbele lui, de mersul lui șontâc, se înveseliră nemuritorii, uitând de cele omenești; iar prânzul începu și se termină în cântecele muzelor conduse de Apolo.                       Mult mai chibzui Zeus după aceea cum să potopească mai rău pe ahei ca să-l înalțe în ochii lor pe Ahile cel sprinten la fugă. în sfârșit, el mână pe zeul visului la Agamemnon ca să-l îmbie a începe războiul în zori, făgăduindu-i chiar pentru ziua aceea izbânda împotriva troienilor. Să nu-i pese că Ahile a părăsit pe greci!                       În faptul zorilor, când asupra aheilor răspândiți pe câmpie plutea ca un nor farmecul sfânt al somnului, zeul Vis-Morfeu, prefăcut la chip ca Nestor bătrânul, șezu la căpătâiul lui Agamemnon, zicându-i:                   — Cum poți dormi în pragul biruinții, căpitane, căruia se închină atâtea popoare? Ascultă-mă! Eu sunt trimisul lui Zeus, care din înaltul Olimpului îți poartă de grijă. El îți făgăduiește chiar astăzi o mare și slăvită biruință. Vei sfărâma cetatea lui Prima fără ajutorul lui Ahile. Nemuritorii din Olimp nu mai sunt răzlețiți ca până acum, de când Hera i-a înduplecat cu rugămințile ei. Aceasta e vrerea lui Zeus, să vadă la apusul soarelui Troia în paragini.                        Cutremurat de dulcea și uimitoarea nălucire a visului Agamemnon se deșteaptă din somn și chemă la sfat pe capii oștirii. Nici unul dintre sfetnicii încercați nu se îndoi de prevestirea mincinoasă a zeului Morfeu și toți se pregăteau de luptă.                    Ca să încerce vitejia războinicilor săi, Agamemnon se ridică în mijlocul lor și-i momi cu gândul întoarcerii acasă. Un mare învălmășag începu și dorul de țară se furișă în inimile tuturora. Doar nu-și mai văzuseră pe ai lor de nouă ani împliniți! În gândul lor, toți doreau sfârșitul războiului.                          Dar Hera din ceruri privi cu mânie pe aheii moleșiți. Ea nu ar fi vrut pentru nimic în lume ca Troia să scape de măcel. De aceea chemă la sine pe Palas Atena și-i zise:                         Iată pentru ce ne-am zbătut noi noi de atâta vreme! Agamemnon, înșelat de Zeus, vrea să-și încarce armata pe corăbii și să lase la Troia pe Elena și pe toți dușmanii săi! Du-te îndată și ridică-te împotriva celor ce vor să înceteze războiul!                         Zeița Palas-Atena se prefăcu într-un fulger și străbătu armatele ahee. Din ochii ei albaștri izvorau scântei, iar scutu-i cu o sută de ciucuri de aur și cu chipul Gorgonei, înfiorătoarea iazmă ucisă de Perseu, se rotea înfiorător. Atena se opri în fața lui Ulise și-i porunci să oprească armatele fugare. Iscusitul Ulise o ascultă și strigă cu glas de tunet:                   — Împărate Agamemnon. aheii vor să întunece gloria ta. Zadarnice le-au fost jurămintele! Privește-i cum plâng de dorul de casă, ca vădanele părăsite! Rușinoasă va fi întoarcerea noastră în țară, după nouă ani de neizbândă sub zidurile Troiei! Prieteni, opriți-vă pe loc! Mai avem doar puțin de suferit de azi înainte. Prorocul Calchas ne-a prevestit cartea vremurilor! Au trecut nouă ani, iar cel de-al zecelea, când vom dărâma zidurile Ilionului, a și sosit!                      Oștenii părăsesc unul câte unul gândul întoarcerii acasă și-și aduc aminte de jurământul lor de la plecare. Ce-i aștepta la întoarcerea acasă decât rușine și ocară? Unde vor fi părăsite făgăduite la dărâmarea Troiei? Unde vor fi sclavele frumoase pe care aveau a le duce în Ahaia? Fiecare încuviință vorbele înțelepte ale lui Ulise. Nimeni nu se mai gândește acum la ai săi de acasă, ci numai la întoarcerea plină de glorie.                            Bătrânul Nestor mustră pe cei ce voiau să-și calce cuvântul, apoi vorbi regelui?                          — O, tu Agamemnon, ce mai aștepți? Vino în fruntea armatei și du-o la biruință. Dar nici ei singuri nu se vor putea întoarce acasă. Mai curând se vor întâlni pe drumuri necunoscute cu dușmanii și-și vor pierde viața fără glorie.                            Oștirile începură să roiască din nou și să intre în rânduri. Numai mucalitul Tersit, gata întotdeauna să mustre pe cei mari, înțepător la vorbă și plin de curaj, nu-l mai iartă pe marele Agamemnon, și-i strigă:                       — De ce te plângi mereu, Agamemnon, fiu al lui Atreu?Nu sunt oare corturile tale burdușite de aramă? Nu ai aur și femei frumoase, căpătate la împărțeală? Oare nu ești tu cel din urmă la bătălie și cel dintâi la pradă? Sau mai poftești și alte daruri pentru răscumpărarea celor prinși de mine și de alții? Mereu ți-e sete de aur! Haideți ,ai bine, ahei, să părăsim aici pe Artrizii netrebnici și să ne întoarcem acasă! Să nu mai luptăm pentru femeile Artrizilor! Nu văzurăți cum l-au ocărât și l-au jefuit pe însuși viteazul Ahile? Dar se vede că și Ahile s-a moleșit, căci, altminteri, o Agamemnon, n-ai mai fi de mult pe lume!                            Oștenii, auzindu-l, râdeau de Agamemnon. Dar Ulise înfruntând pe Tersit, știu să deștepte iarăși curajul luptătorilor.                            Oștile aheene, pe rând se depărtau de corăbii și porneau după căpeteniile lor, spre zidurile Troiei.                         Fruntașii troirni nici ei nu mai știuseră ce-i somnul în noaptea aceea; Hector, puternicul fecior al lui Priam, cugeta în sinea lui la soarta Troiei. El se tot întreba dacă mai este nimerit să lupte păziți de ziduri, acum după cearta căpeteniile ahee. Iris, zeița curcubeului, trimisă de Zeus, veni să-l îndemne la luptă. Ea îi vorbi:                          — Aheii vor vedea acum cât sunt de slabi fără Ahile! Hector, începe bătălia din zorii zilei! Zeus îți făgăduiește prin mine o mare biruință. Cheamă-ți vitejii și pornește îndată spre tabăra aheilor!                       În tabăra aheilor, aceeași însuflețire! Ca frunza și ca nisipul mării curgeau pe câmpii armatele de șoimi, iar în fruntea tuturor, Agamemnon, gătit de sărbătoare, cu pieptul lat, cu mijlocul strâns, cu capul sus și cu priviri de fulger în ochi, părea cel mai semeț și mai strașnic erou. Atât de bine-l înșelase Zeus fulgerătorul, că el, împingându-și armata la prăpăd, părea că o duce la nuntă!                       În întâmpinarea aheilor, veneau și troienii pe câmp, stârnind vârtejuri de colb.                  Oștile amaândouă se apropie pline de vrăjmășie. Paris, feciorul regelui Priam, se ține tot în fruntea troienilor, întărâtând pe ahei și chemându-i la luptă. Paris era chipeș ca un zeu; el umbla înveșmântat cu o blană de leopard; pletele-i de aur se scăldau în soare; în mâini purta arcul încovoiat și două sulițe cu vârf de aramă, ca vrednic și măiestru arcaș ce era.                  Abia îl zări Menelau cel înșelat, și ca un lup flămând îi sări în spate. Înspăimântat la vederea lui, Paris fugi înapoi în gloată. Îl văzu pe fratele său, Hector fugind, și cu strășnicie îl mustră:                  — Nevrednice, slăvit doar pentru frumusețea ta, războinic moleșit și lotru de femei, vai, ce bine ar fi fost pentru sărmana Troie, dacă tu nu te nășteai! Mai bine n-ai fi văzut niciodată ziua nunții tale, năpasta Troiei!  Uite cum râd aheii de înfățișarea ta mincinoasă! Cum ai cutezat, mișele, să răpești femeia unui viteaz ca Menelau, când îți știai nemernicia? Nu te-ai că pentru frumoasa Elena se vor înarma vecinii, frații și rudele lui Menelau? Nu știai cât de vestiți sunt în fapte de arme și în tăria brațelor? Nu bănuiai că te vor urmări până sub zidurile Troiei? Nu te-ai îndurat de soarta părinților noștri și a cetății? Vai, ce slabi mai sunt și troienii noștri! Cum nu s-a găsit până astăzi nici unul care să te pedepsească? Haide, dă piept cu Menelau, ca să știi o dată de la cine ai furat femeia!               — E dreaptă mustrarea ce-mi faci, frate al meu, răspunse Paris. Vestește dară pe ahei și pe troieni că eu voiesc să mă bat singur cu Menelau, pentru Elena și pentru zestrea ei! Oricine dintre voi va birui, popoarele noastre se vor bucura de sfârșitul măcelului.                Hector se și făcu crainicul acestei vestiri, iar la auzul ei oștenii lepădară armele din mâini.               Iris, zeița curcubeu, trimisă de Hera, sosi în iatacul Elenei; ea o află țesând un veșmânt purpuriu, pe care închipuise luptele date de troieni cu grecii, pentru dânsa, izvor nesecat de dureri și de lacrimi.              — Vino, îi strigă zeița, privește de pe zidul cetății minunea ce făcură grecii și troienii! Ei stau acum rezemați în suliți și numai Menelau se va bate cu soțul tău Paris, pentru tine și pentru averile tale.                 Vorbele zeiței deșteptară femeii dorul de casă, de copil, de părinți și de soțul dintâi. Ea îmbrăcă un văl argintiu și, urmată de sclavele sale, merse lăcrămând către zidul cetății. În drum, Elena întâlni pe bătrânul Priam, socrul ei, înconjurat de sfetnici bătrâni și înțelepți. Văzând pe frumoasa Elena, strălucitoare ca Venus, troienii șoptiră cu uimire:                 — Iată femeia pentru care de ani îndelungați se bat grecii și troienii! E frumoasă! Așa or fi și zeițele din Olimp! Dar și mai bine ar face Zeus să câștige Menelau bătălia și să o ducă pe Elena cu sine! Căci, oricât e de mândră, ea poate deveni o pacoste pentru noi și pentru copiii noștri.                 Elena ședea deoparte și nu cuteza să se apropie. Dar bătrânul Priam îi făcu semn cu mâna, chemând-o:                — Vino, copila mea, aici lângă mine, vezi-ți bărbatul dintâi, prietenii și rudele tale din Grecia, bucură-te de vederea lor! Doar nu ești tu pricina atâtor dureri, ci zeii te-au făcut și pe tine, și pe noi să suferim.                 Atunci ajunseră și solii împăcării la regele Priam. Regele purcese în mijlocul celor două oștiri și închina jertfe plăcute zeului Soare, Apolo.                Iată-i, acum pășesc între oști Menelau și Paris, împodobiți, cu pulpare albe, cu scuturi și cu platoșe grele, purtând pe cap coifuri cu tuiuri înalte de păr de cal. Ei trag la sorți, și sorțul dă lui Paris cea dintâi lovitură. Paris azvârle cu putere lancea cu vârf de aramă. Zadarnic! Arama se încovoaie pe scutul dușman. Acum e rândul lui Menelau. Înainte de a arunca sulița. el se roagă fierbinte de stăpânul zeilor:                — Părinte al lumii, ajută-mă să osândesc cu mâna mea pe oaspetele nerușinat, care mi-a furat femeia și a învrăjbit popoarele noastre!                   Zeus îi călăuzi lovitura și lancea lui străbate platoșa dușmanului care se prăbușește la pământ. Menelau repede sabia în coiful de aramă, dar        zeii care aveau grijă de soarta lui Paris frâng sabia în mâna lui Menelau. Văzând că-i scapă dușmanul, Menelau îl apucă de tuiul coifului, târându-l          către ai săi.                — Paris gemea, sugrumat de cureaua de sub bărbie, dar zeița Venus, nașa lui, tăie cureaua, nelăsând decât coiful în mâinile lui Menelau.            Înfășurând pe mândrul Paris într-un val subțire, zeița îl duse pe brațe până acasă, în patul lui. Luând înfățișarea unei troience, zeița îi șterse fruntea        de sânge, îi dădu rufe curate și îl îmbărbătă. Luând apoi chipul unei sclave bătrâne, ea alergă la Elena. O găsi la turnul înalt al cetății.               — Vino repede, îi șopti zeița, a sosit bărbatul tău acasă! E așa frumos, de parcă nu s-ar întoarce din luptă grea. Haide, vino mai repede, o fi          rănit și are nevoie de tine!               Elena recunoscu pe zeița Afrodita, dar se răsti la ea:               — Nemiloaso, iarăși vii să mă ispitești? Tocmai acum, când Menelau biruitor mă va duce în țara mea, tu vii cu momeli și cu gânduri viclene?         Dacă ți-e drag de Paris, rămâi lângă el! Părăsește cetatea zeilor și-i poartă de grijă. Eu, una nu mai vreau să duc viață cu un mișel ca dânsul. Mi-e         rușine de femeile din Troia și de bunii troieni!               Zeița răspunse mâniată:               — Nerecunoscătoareo, nu mă îndârji, ca să schimb în ură dragostea pe care ți-o port! Vrei să sfătuiesc pe troieni și pe ahei să facă între ei o       învoială din care să-ți pierzi viața? Mai bine ascultă-mi porunca!              Elena, speriată, se duse acasă și vorbi furioasă lui Paris: întotdeauna mi te lăudai că-l porți înfrânge cu lancea, cu sabia, cu puterea brațelor         tale! Acum de ce ai fugit de el? Du-te înapoi! Du-te și te luptă cu viteazul Menelau! Dar ce tot vorbesc eu? Nu te mai duce zadarnic! Nu ești tu om să       te măsori cu Menelau!             Paris-Alexandru îi răspunse:             — Nu mă umili, femeie! Noi ne vom bate iarăși. Într-o zi tot îl voi învinge. Dacă astăzi nu vreau să lupt, nu de moarte mă tem. Mă înspăimânt că     te voi pierde pe tine. O, cât îmi ești de dragă! Niciodată nu mi-ai fost atât de dragă! Poate nici în ziua când te-am răpit din Sparta!            Pasămite, era vraja zeiței iubirii care-l prinsese în mrejele ei și-l făcu să uite de Menelau și de legământul cu aheii.            În acest timp, Menelau îl căuta pe câmpul de luptă. Troienii îl căutau și ei, hotărâți să termine războiul.            Agamemnon se ridică în fruntea oștirii și ceru dreptul biruitorului, dar din tabăra troienilor nu se mai întoase nici o șoaptă de răspuns; nimeni nu        știa unde e Paris.            În tinda aurită a palatului zeiesc din olimp, ospătau laolaltă toți nemuritorii, Iar Hebe, zeița tinereții, le umplea pe rând cupele de nectar. Voind să      afle ce gândesc zeii de soarta muritorilor, marele Zeus îi întrebă într-o doară:            — N-ar fi oare cu mult mai chibzuit să punem capăt pentru totdeauna războiului dimprejurul Troiei? Haideți dar să mânăm la casele lor pe ahei și      pe Menelau cu frumoasa Elena! Să lăsăm, în sfârșit, pe urmașii lui Priam să stăpânească mai departe nestânjeniți cetatea lor străveche!            Sfârșind cuvântul, Zeus privi pe Hera. Vai, cât de puțin dorea pacea Hera cea neîmpăcată! Ea izbucni împotriva lui, strigându-i:            — Ce vorbă ai grăit acum, zeu al vijeliilor? De ce ai risipit până astăzi zadarnic osteneala noastră, a zeilor, și sângele aheilor pe care i-ai adus la      Troia? Priam și tot neamul său trebuie să piară, dacă tu vrei cu dinadinsul să mai trăiești în bună pace cu zeii. Spune, stăpâne al zeilor, nu mi-ai              făgăduit că vei arde Troia cu flăcări și că vei trage cu plugul peste ruinele ei? De ce să nu ne înțelegem între noi? Împlinește-mi această dorință, și-ți      jur că niciodată nu voi mai vorbi împotriva ta în adunările zeilor.           Zeus nu se lăsă mult rugat. El spuse zeiței Palas-Atena:           — Du-te tu care ești așa pricepută și strică învoiala dintrer troieni și ahei!           Palas-Atena imediat zbură din vârful olimpului înalt, pe deasupra corăbiilor ahee, în chipul unei stele căzătoare, împrăștiind o ploaie de aur.              Privind-o, luptătorii, uimiți de flacăra ei, își dau seama că e un trimis al zeilor nemuritori. Ei înțeleg că steaua le aduce moarte sau mântuire.                    

                                                                                                              Nikita Tăbăcarul                                  Pe malul Niprului cel cu ape argintii, pe nişte mândre coline, se înălţa străvechiul Kiev — oraşul cel mai frumos şi cel mai bogat dintre toate oraşele ruseşti.                Veacuri de-a rândul au trăit în acest oraş oameni ruşi. Cu toţii lucrau, ogorul îl arau, pânza o ţeseau, la sărbători în hore jucau şi bragă pregăteau. Iar fetele, kievlencele, când începeau să împletească, după datină, coroniţe din flori de câmp şi apoi, împodobindu-se cu aceste coroniţe, porneau cântând, în zi de primăvară, spre Niprul cel cu ape argintii, cine le vedea nu ştia la care să se uite mai întâi: cu toţii, de la mic la mare, rămâneau înmărmuriţi de atâta frumuseţe. Cât despre flăcăii kievleni, viteji şi chipeşi, li se dusese vestea până hăt-departe: nu-i puteau înfricoşa nici vrăjmaşii cei răi, nici fiarele sălbatice, nici şerpi sau alte târâtoare. În lumea întreagă nu se aflau săgeţi mai iuţi şi săbii mai ascuţite ca ale lor.               Trai tihnit, întemeiat, de nimic întunecat duceau kievlenii. Şi totuşi, nenorocirea prinse a pluti deasupra lor aidoma unui nor întunecat.               Un balaur înspăimântător îşi făcu urâtul obicei de a zbura pe deasupra oraşului. Avea balaurul acela trupul acoperit cu solzi verzi, coada i se încolăcea în toate părţile, iar din gâtlej îi creşteau trei capete alăturate în loc de unul. Din ochii lui ţâşneau flăcări, gurile aruncau jeratic, iar labele aveau gheare de fier. De cum începea a se roti deasupra oraşului, aripile lui negre acopereau tot cerul şi lumina zilei pierea fără urmă. Zburând, lighioana şuiera:               — O să distrug oraşul Kiev de pe Nipru. Pe toţi oamenii lui o să-i ard, o să-i pârjolesc, o să-i prefac în pulbere. Dacă vreţi să mai rămâneţi în viaţă, daţi-vă osteneala să mă întâmpinaţi şi să mă ospătaţi cum se cuvine. În fiecare lună o să vin la voi. O să mă las din zbor pe colina din apropiere şi o să mă ospătez cu o frumoasă copilă a voastră.               Kievlenii se întristară şi vărsară lacrimi amare. Îi durea sufletul să-şi jertfească copilele pentru ospăţul balaurului. Dar îşi ziceau că dacă se împotrivesc, balaurul va trece Kievul prin foc şi flăcări, îl va preface în scrum şi odată cu el, şi pe toţi locuitorii oraşului.               Şi-atunci, oamenii începură să scoată în fiecare lună afară din oraş şi să ducă sus, pe colină, câte o copilă. Acolo, după ce o legau cu lanţuri de tulpina unui stejar bătrân, o lăsau singură şi plecau. Iar noaptea, balaurul cobora în zbor şi o mânca.               În felul acesta le-a mîncat, pe rând, pe toate copilele kievlene. Doar fiica ţarului mai rămăsese.               Întregul palat răsuna de ţipăt şi plânsete. Au gătit-o pe frumoasa fiică a ţarului în vestminte de aur, de mătăsuri scumpe şi de brocarturi şi au dus-o lângă bătrânul stejar.               După ce-au ajuns acolo au legat-o cu lanţuri, s-au închinat în faţa ei până la pământ, şi-apoi plângînd în hohote, s-au înapoiat în oraş. Doar un porumbel alb, care-i era tare drag copilei, mai rămase cu ea: acesta n-a vrut nici în ruptul capului să-şi ia zborul din stejar.               Fiica de ţar aştepta lângă tulpina stejarului. O cuprinse spaima — pe deasupra colinei vântul vuia, iar undeva pe aproape o bufniţă huhuia. Inima copilei mai că nu mai bătea. Deodată auzi un foşnet de aripi.               — Ah, se vede că aceasta-i moartea, şi fiica ţarului începu să plângă. Iar balaurul, căci el se lăsase din zbor lângă bătrânul stejar, privea vrăjit la copilă şi nu-şi putea lua ochii de la ea.               — Nu te teme, frumoaso, şuieră el, pe tine n-o să te mănânc. Prea eşti frumoasă. Pe tine te iau şi te duc în peştera mea. Acolo tu o să trăieşti ca stăpână, iar eu am să mă desfăt privindu-te.               Şi zicând acestea o aşeză pe fată pe aripile sale şi îşi luă zborul. Numai că porumbelul porni să lopăteze şi el în urma lui.               Balaurul cu fiica ţarului ajunseră într-un codru de nepătruns şi el o duse pe fată în bârlogul lui aflat în inima celui mai mare desiş. Apoi adună din pădure o mulțime de bușteni pe care îi îngrămădi la intrarea peșterii astupând-o.               — Iată, zise el, aici vei locui de acum înainte.               După care, balaurul a lăsat-o în bârlog pe fiica ţarului, iar el şi-a luat zborul în căutarea altor prăzi. N-a băgat de seamă că porumbelul cel alb intrase şi el în vizuină şi se pitise într-un ungher ascuns.               De cum plecă balaurul, porumbelul veni îndată lîngă stăpână-sa. Guruia şi i se uita drept în ochi.               Aşa începu fiica ţarului să trăiască în birlogul balaurului. Cât era ziua de lungă stătea singură şi doar porumbelul îi ţinea de urât; iar seara venea balaurul în zbor, aducându-şi de-ale mâncării, apoi se lungea în culcuşul său, aflat într-un colţ întunecos al bîrlogului şi se desfăta privind-o pe frumoasa copilă cu toţi ochii lui de foc. Într-una din zile, după ce balaurul îşi luase zborul, fiica ţarului îi zise porumbelului.               — Să te duci în zbor până acasă, în oraşul meu drag, ca să le duci tatei şi mamei o scrisoare. Să afle şi ei veşti despre mine. Cine ştie, poate or născoci ceva ca să-mi vină în ajutor.               Fiica ţarului se aşeză şi scrise scrisoarea pe care o legă bine sub aripa porumbelului. Porumbelul se furişă printre trunchiurile de copaci grămădite la intrare, ieşi în pădure, şi de-acolo îşi luă zborul spre Kiev.               Să fi zburat mult, să fi zburat puţin, cine mai ştie? — dar de ajuns, a ajuns chiar sub una dintre ferestrele palatului. Tarul şi ţarina mai să-şi piardă capul de bucurie, aflând că fiica lor trăieşte. Au hrănit porumbelul, l-au mîngâiat şi după aceea, adunându-şi toţi sfetnicii în jurul lor i-au întrebat:               — Chibzuiţi bine, ce-am putea face s-o scăpăm pe copila noastră de la balaur?               Iar sfetnicii le-au răspuns aşa:               — Va trebui să-i trimiteţi scrisoare prin care să-i cereţi să afle de la balaur, de cine se teme el mai mult şi mai mult pe lumea asta. E cu neputinţă să nu fie ceva în lume care să-l poată duce la pieire.               Ţarul şi ţarina întocmiră scrisoarea şi o legară sub aripa porumbelului, iar acesta îşi luă zborul înapoi în pădure. Fata de ţar citi scrisoarea părinţilor săi şi începu să aştepte cu nerăbdare venirea serii.               Seara balaurul veni în zbor, ca de obicei. Dădu la o parte bârnele de la intrare, se strecură târâş în bârlog şi se culcă să se odihnească. Iar copila ţarului zise:               — Ah, balaurul meu drag, ştiu cât eşti de puternic, şi mai ştiu cum tremură de frică oricine în faţa ta. Dar spune-mi, e oare adevărat, că nu este cineva pe lumea asta mai puternic decât tine şi că, aşa fiind, nu-ţi este frică de nimeni?               Cum stătea culcat pe-o coastă, balaurul îşi încolăci coada şi zise râzând batjocoritor:               — Mă rog, fie, o să-ţi spun adevărul: se află la Kiev un voinic. Îl cheamă Nikita. Trăieşte în Mahalaua Tăbăcarilor, argăseşte pieile, le tăbăceşte, de aceea e poreclit Nikita Tăbăcarul. Nimeni nu-şi poate măsura puterea cu el. Acesta e singurul om din lume mai puternic decât mine. De el, şi numai de el mi-e frică.               După ce spuse asta, balaurul se încolăci bine de tot şi prinse a sforăi. Iar fata ţarului se aşeză şi, cu mare băgare de seamă, le scrise părinţilor săi scrisoarea cerută: „Balaurului îi este frică numai şi numai de Nikita-Tăbăcarul. Pe el să-l trimiteţi să mă scape de aici,"               Apoi legă scrisoarea sub aripa porumbelului, iar porumbelul porni în zbor spre Kiev. Ajunsă la palat, scrisoarea fiicei ţarului fu citită degrabă. Şi îndată ţarul trimise slujitori în Mahalaua Tăbăcarilor.                — Găsiţi-l pe Nikita Tăbăcarul. Spuneţi-i că-l cheamă ţarul. Şi au venit slujitorii la Nikita. Iar Nikita, un bărbat uriaş, cu umeri vânjoşi, puternici si o barbă stufoasă ca o mătură îşi vedea de tăbăcitul pieilor.               — Haide, Nikita, vino cu noi la palat, te cheamă ţarul, i-au zis slujitorii.               — Ba nu mă duc nicăieri. N-am vreme, le-a răspuns Nikita. Şi aruncându-si pe umăr douăsprezece piei de bou dintr-o dată, se duse cu ele la râu. Slujitorii ţarului alergau abia ţinindu-se după el:               — Haide, Nikituşka, vino cu noi!               — V-am spus doar, nu mă duc nicăieri. N-am vreme. Auzind asta, ce erau să mai facă slujitorii? S-au întors la palat şi i-au povestit ţarului cele întâmplate. Atunci s-a dus în Mahalaua Tăbăcarilor însusi ţarul.               — Nikituşka, dragul meu! Ajută-mă! Numai tu poţi să-l răpui pe balaur! Salvează-mi copila. Însă Nikita i-a răspuns:               — Cum să mă încumet, luminate ţar, la o treabă ca asta?! Nu mă simt în stare să dobor un balaur.               Şi oricît l-a rugat ţarul, oricât a încercat el să-l convingă — Nikita nu s-a lăsat înduplecat. Aşa că s-a întors la palat şi ţarul, fără nici un rezultat. A stat toarăt noaptea şi a tot chibzuit, împreună cu sfetnicii săi: cum să facă să-l înduplece pe Nikita. Şi a hotărât așa: a adunat cinci mii de copile orfane de i le-a trimis lui Nikita. Orfanele au venit în Mahalaua Tăbăcarilor la casa lui Nikita, s-au aşezat în genunchi în faţa lui şi au prins a plânge:               — Nene Nikita, fie-ţi milă de noi! De-o să mai treacă un an-doi, o să creştem, iar balaurul o să se repeadă să ne mănânce, una câte una, pe toate. Te rugăm, du-te la răufăcător şi smulge-i capetele spurcate. Lui Nikita i se făcu milă de bietele orfane.               — Bine, fie, nu mai plângeţi. O să mă duc să-ncerc să-l răpun.               Şi a început Nikita Tăbăcarul să se gătească de luptă. A luat trei sute de puduri* de fuioare de cânepă, le-a înmuiat bine în smoală şi s-a înfăşurat în ele din cap pînă-n picioare — soiul acesta de platoşă cu care se înveşmântase el n-avea cum să fie nici găurită cu sabia, nici sfîşiată cu colţii de balaur. Apoi porni spre pădure. Ajunse la bârlogul balaurului tocmai cînd acesta se întorsese acasă.               — Hei, balaure, ia fă-te încoace, că a venit Nikita Tăbăcarul. Vreau să-mi măsor puterea cu tine.               Simţi balaurul că nu are cum scăpa de belea. Şi începu să-şi ascută dinţii. Numai că. Nikita n-a mai stat să aştepte: când a izbit odată în buştenii de la intrare, se umplu toată pădurea de vuiet. Buştenii se împrăştiară şi balaurul se târî afară din bârlog.               Lighioana porni să şuiere din toate cele trei guri ale sale şi să azvârle asupra lui Nikita fum gros şi flăcări arzătoare. Dar voinicul nostru nu se sperie, ci începu să-i dea de cheltuială cu ghioaga sa: ba îl îmboldea din partea dreaptă, ba din cea stângă, ba îl pocnea peste unul din capete, ba îl lovea peste coadă; iar balaurul şuiera din răsputeri de furie şi de durere, şi se încredinţă că nu-l poate birui nicidecum pe voinic. Încercă să-i frângă trupul în două cu dinţii, dar dinţii lui de balaur se împotmoliră atât de rău în smoală că n-a mai fost chip să-i scoată din ea. Atunci balaurul se prăvăli la pământ.               — Eh, Nikita, Nikita, grozav de puternic mai eşti! Mult mai puternic decât mine. Dar rogu-te, nu mă omorî, hai, mai bine să cădem la învoială cu vorbă bună, că loc este destul în lumea asta pentru amândoi. Uite, eu zic să împărţim pământul în două. Tu ai să trăieşti într-una din aceste jumătăţi, iar eu în cealaltă. Şi de stingherit n-o să ne stingherim unul pe celălalt.               — În regulă, zise Nikita, hai să-ncepem treaba. Dar bagă de seamă, o să trebuiască să săpăm între noi un hotar cât se poate de adânc.               Zicînd asta, luă un plug de lemn, greu de trei sute de puduri şi-l înhămă pe balaur la plug.               Şi porni balaurul să opintească la plug. Îl trase de la Kiev până la Marea Caspică şi-apoi din nou către Kiev şi iar înapoi. Gâfâia balaurul, se istovise cu totul, dar Nikita îl îmboldea întruna strigând:               — Haide, trage, trage, că altfel hotarul n-o să se vadă bine. Şi balaurul, de voie, de nevoie, săpă un hotar adânc-adânc.               — În regulă, pământul l-am împărţit, zise Nikita. Acuma, haide, să împărţim şi marea, că altfel eşti în stare să zici că am intrat să plutim pe marea ta.               Şi-atunci balaurul începu să târască plugul în mare, credea că şi apa poate fi despărţită cu o brazdă. Dar marea... de, e adâncă, nu-i poţi da de fund. Balaurul a înghiţit la apă, până ce s-a înecat. Nikita l-a pocnit cu ghioaga, ca să nu-şi vină cumva în fire şi l-a scos pe mal.               — Nu vreau, zise el, să spurc marea albastră şi curată cu trupul tău.               Apoi aprinse un foc straşnic, arse rămăşiţele pe jeratic, iar vânturile năvalnice luară cenuşa şi-o răspândiră în toate cele patru zări, pentru ca să nu rămână nici urmă de balaur.               Şi porni Nikita înapoi spre Kiev. Poporul îi ieşi de departe în cale — cu toţii se bucurau, jucau şi cântau cântece de veselie. Ţarul şi ţarina, ţinând-o de mână pe copila lor, veniră să-l întâmpine pe Nikita şi să-i aducă daruri nepreţuite — aur, blănuri, veşminte din brocart, perle mari şi lucitoare. Dar Nikita nu voi să ia nimic din toate astea.               — Ce să fac cu bogăţiile voastre? zise el. Că doară nu pentru a fi răsplătit m-am luptat cu balaurul, ci pentru că mi-a fost milă de oameni. Pentru mine, munca este mai de preţ decât toate darurile voastre. Lăsaţi-mă să mă-ntorc iarăşi în Mahalaua Tăbăcarilor.               Şi s-a întors Nikita la el acasă, în mahalaua lui, Mahalaua Tăbăcarilor. Şi de-atunci tot acolo trăieşte, pieile le argăseşte şi-n Niprul cel de argint le umezeşte.               Faima lui Nikita însă a ajuns până hăt, departe. Iar poporul a întocmit povestea aceasta despre el — să le fie tuturor oamenilor de treabă temei de adâncă chibzuinţă.   * Un pud = 16,381 kg. Sfârșit  

                                                                                                                                                                                                                                         Mărul de aur               Povestea spune că odinioară, în Grecia străveche, pe culmile înnourate ale muntelui Olimp, sălășluiau zeii nemuritori, feriți de iscoditoarele priviri omenești. Acolo, în palatul de  cleștar al lui Zeus, mai marele între zei, s-a pornit într-o seară o petrecere cum n-a mai fost. Zeii toți s-au adunat în sala măreață a palatului, numai pe Discordia, pe zeița vrajbei, pe  buclucașa Eris, nu s-a gândit nimeni s-o poftească.               Dar cruda zeiță a aflat la vreme de petrecerea zeiască și s-a răzbunat cumplit. Și iată cum: în toiul petrecerii ea deschise cu trăsnet ușile de aramă ale palatului străveziu, se opri în prag și privi îndelung, batjocoritoare, asupra zeilor fără de griji. Unii dănțuiau, alții cântau sau râdeau în hohote.     Văzând-o împietrită în ușă, fioroasă cum era, cu șerpi în păr și cu panglici însângerate pe frunte, zeii înghețară de spaimă, cât erau ei de mândri și de puternici. Știau doar că au mâniat-o, și acum se așteptau la crunta ei răzbunare.               Minune însă! De astă dată, zeița vrajbei nu se clinti din ușă, oricât o îmbie preamăritul iupiter cu rugăminți de iertare. Ea scoase din sân un măr de aur, îl ridică în văzul tuturora, apoi îl aruncă în mijlocul dănțuitoarelor, strigând: „Celei mai frumoase dintre voi!” Și fără să mai rostească o vorbă, Eris-Discordia se duse în treburile ei și dusă fu.               Dar cine ar putea crede că mânia ei s-a mistuit așa de lesne: Vai, cum se leagă întâmplările lumii una cu alta! Dintr-o vorbă dulce, o mare năpastă căzu pe capul zeilor dar mai cu seamă pe bieții oameni, cu nimic vinovați de jignirea adusă crudei zeițe. Eris plecase, dar zeii își pierduseră voia bună, dansurile încetară, muzica se stinse, hohotele amuțiră.       Presimțirea primejdiei nu-i mai părăsi după aceea pe zei. Până și frumoasele zeițe nu mai cutezară să ceară mărul pentru a se făli cu frumusețea lor.               Trecură zile, poate săptămâni, iar mărul nu fu dat nimănuia. Da, într-o bună zi, se înfățișă la Zeus fiica sa Afrodita, frumoasa între frumoase, zeiță a dragostei și a  frumuseții născută din spumele mării. Afrodita ceru tatălui ei ceresc mărul de aur, socotind că nimeni nu poate fi mai frumoasă decât ea. Tatălui atotputernic i se lumină chipul de zâmbet, văzând pe fiica sa iubită, și nu lipsi mult să-i întindă mărul. Dar atunci sosi valvâtej Palas-Atena, frumoasa zeiță a înțelepciunii. Hera ceru și ea mărul de aur.               Zeus, cu inima împărțită între două fiice atât de dragi, șovăi îndelung și păstră tăcere. Dar după ele se ivi, cu înfățișare semeață, frumoasa Hera, soția cicălitoare și geloasă a lui Zeus. El nu ma știu ce să spună. Era frumoasă Afrodita, dar nici celelalte nu erau mai prejos.               — Dragile mele, zise el până la urmă, de ce să vă judec eu pe voi? Nu ar fi mai bine oare să cerem părerea altui zeu, care să nu aibă de judecat o soție și două fiice, atât de  frumoase și de dragi inimii sale?               Și Zeus își îndreptă privirile către zeii de față, întrebându-i: „Cine dintre voi vrea să fie judecător?”               Zeii coborâră privirile în pământ și, unul câte unul, se risipiră în palat. Știau ei ce înseamnă să se pună rău cu zeițele cele mari, și mai ales cu Hera”               — Iată, zeii nu vor să vă judece, zice Zeus. Căutați mai bine un om pământean care s-o facă!               Zeițele se învoiră și porniră în zbor să caute un om. Venus-Afrodita îl găsi cea dintâi. Era un ciobănaș frumos cu ochi albaștri și plete bălaie, pe care ea când călătorea dincolo de  de mare pe țărmurile Troiei, îl vedea adesea trecând cu albele sale oițe. Îl chema Paris și era al doilea dintre cei cinzeci de copii ai Hecubei și ai bătrânului Priam, regele Troiei. Și era  tânărul Paris un arcaș neîntrecut. Și era vestit prin curajul cu care întâmpina fiarele la vânătoare. Dușmanii Troiei se temeau de el. Fecioarele troience îl pierdeau din ochi și-l urmăreau în visurile lor de tinerețe. Zeița Venus-Afrodita ieși în calea mândrului arcaș, în toată strălucirea ei zeiască. dar viteazul Paris nu se înfricoșă; el ridică ochii cutezători și întâlni privirile zeiței, care-i vorbi astfel:              — Preafrumosule arcaș, nu socotești oare că ți-a venit și ție odată vremea să mai părăsești codrii și turmele? Nu ai simțit niciodată bătând în pieptul tău o inimă dornică de iubire?  Vai, dacă ai fi văzut vreodată pe fiica lui Zeus și a Ledei, pe Elena cea născută dintr-un ou, și care trăiește acum la curtea lui Menelau, regele Spartei! Nici poveștile străbune nu  pomenesc vreo zână frumoasă ca ea. Dacă vrei s-o asemuiești cu cineva, apoi numai cu zeița frumuseții îi poți afla asemănare.              — Vai, gemu Paris, dacă ar fi frumoasă ca tine, cum aș iubi-o! dar de ce să mă îmboldești cu un simțământ care niciodată nu va găsi împlinire?              — Spune-mi doar, frumosule ciobănaș, dacă te îmbie gândul s-o vezi măcar o dată pe fiica Ledei! Ceea ce va urma îți va arăta cât de mare este puterea mea și a fiului meu.     Cine nu știe că micuțul meu Cupidon e în stare să-l țintească și pe tatăl nostru ceresc cu săgețile vrăjite ale iubirii? Te voi face fericit, viteazule arcaș. Cea mai frumoasă femeie va fi a  ta.  Dar mai întâi te rog să-mi împlinești o rugăminte. Iată Palas-Atena, Hera și eu căutăm un judecător care să hotărască cine este mai frumoasă dintre noi. Celei mai frumoase, el îi  va  dărui mărul de aur pe care Zeus îl ține acum în păstrare. Și pentru că judecata să fie nepărtinitoare, tatăl nostru ceresc a poruncit ca un muritor să judece între noi, iar nu un zeu.  Iată ce  glorie nemuritoare te așteaptă, frumosule Paris! Vei fi judecătorul zeilor. Nici un om nu a primit până acum atâta cinstire de la noi.              — Voi îndeplini rugămintea ta zeiță, răspunse arcașul.              Și așa s-a întâmplat că Paris cel frumos urcă într-o zi către împărăția lui Zeus, pe muntele Ida, împreună cu Hermes, trimisul lui Zeus și curier al zeilor. Judecând între cele trei zeițe, Paris n-a stat prea mult pe gânduri, ci a întins Afroditei mărul, zicându-i:               — Tu ești cea mai frumoasă!               Afrodita luă triumfătoare mărul din mâna tânărului judecător, dar cele două zeițe înfânte își ascunseseră durerea în tăcere adâncă. Cum se va stinge focul din inima lor? Hera deja făcu în gândul ei jurământ de răzbunare împotriva nesocotitului muritor. Ea jură să se răzbune pe toți ai lui și pe frumoasa Troie. Cenușă să se aleagă de cetatea scăldată în aur! Doar nu zadarnic a visat mama Hecuba - când a rămas însărcinată cu Paris, că i s-a aprins o flacără mistuitoare în pântece. Și nu zadarnic, după naștere, tatăl Priam, vestit de zei, a lepădat  pe copil în codru, unde a fost alăptat de o ursoaică. Acestea sunt toate semnele rele la troieni, iar Hera nu voia să-i scape prilejul.               Și nu a avut mult de așteptat mânioasa Hera, că Afrodita, nebănuind ce mosnea în inima ei, ajută fără de voie. Ea întâmpină într-o seară pe ciobănașul Paris, tocmai când el se  întorcea cu oile la Troia, cântând voios ca de obicei. Poate că flăcăul cugeta în sinea lui la Elena și la norocul făgăduit de zeiță. Ea se opri și-i grăi astfel:               — Nu te-am uitat, frumosule ciobănaș. Am venit să-ți plătesc binele pe care mi l-a făcut. Spune-mi, oare mai cugeți la frumoasa Elena cea născută dintr-un ou, fiica lui Zeus și a Ledei?              Și tânărul îi răspunse:              — Zi și noapte îmi răsună în urechi vorbele tale, frumoasă zeiță. Sfătuiește-mă, deci, ce trebuie să fac spre a ajunge la ea.              Și-i răspunse Afrodita:              — Iată ce vei face! Cum ajungi acasă deseară, du-te la tatăl Priam și-l roagă să-ți pregătească o corabie poleită cu aur! Ia cu tine o mână de oameni tineri, apoi întoonde pânzele    și călătorește la Sparrta! Nu uita că Meneelau e prieten cu tatăl tău și du-i veste de la dânsul să te întâmpine ca pe un frate! Eu te voi urmări și te voi ajuta pas cu pas.              Corabia fu gata, iar tânărul Paris pleacă îndată la Sparta, în regatul lui Menelau. Cum ajunse acolo, Menelau îl primi ca pe un frate, apoi plecă în călătorie, lăsând pe oaspete în  casă. iar când paris trebui să se înfățișeze ei, Afrodita ceru ajutor fiului ei, Cupidon. Acesta coborî în palatul lui Menelau cu arcul și săgețile sale fermecate, care strecurau în inimi otrava binecuvântată a iubirii. Abia ridică ochii frumoasa Elena asupra feciorului lui priam, când Cupidon, zeul copilaș, făcu să alunece din arcul său săgeata lină, drept în inima ei. Din clipa  aceea, Elena fu cuprinsă de o dragoste mistuitoare pentru oaspetele soțului. Săgeata micului zeu îi zdrobise orice împotrivire. Inima ei clocotea de arșița neiertătoare.              Dar șăgalnicul zeu atinse din treacăt, cu săgeata sa vrăjită, chiar pe tânărul Paris. Acesta, îndrăgostit de frumoasa Elena, uită de prietenia tatălui său cu Menelau, uită până la urmă și de sine însuși. El nu mai cugetă la alta, decât cum să răpească pe femeia iubită. Dar, mai presus de dragostea lor, există o lege pe care ei nu o pot încălca. Elena este soția lui Menelau și nu-l poate părăsi ca să se cunune cu Paris. Hera, zeiță a nunții, era singura care putea face și desface căsătoriile între oameni și chiar între zei.              Hera, știind aceasta, o întâmpină pe Afrodita și-i vorbi cu prefăcută dragoste:              — Bine te mai pricepi, șireato, să înlănțui pe muritori, mai ales când mergi mână-n mână cu fiul tău nebiruit!       Dar de ce n-ai venit din prima clipă să-mi mărturisești necazul tău: Credeai, poate, că mie nu-mi surâde căsnicia pe care vrei s-o legi? Dimpotrivă, perechea pe care îndrăgești e potrivită. Hai, deci, să împlinim amândouă ceea ce tu singură ai început! Să ducem la Troia, în cetatea dragă ție, pe Elena, ceam mai frumoasă femeie, împreună cu cel mai chipeș dintre    fiii lui Priam! Eu voi dezlega-o de căsnicia cu Menelau și o voi cununa cu Paris cel frumos.                Afrodita căzu repede la învoială. Și astfel, după sfatul zeițelor, peste noapte paris răpi pe frumoasa Elena cu averile ei din casa lui Menelau și fugi cu ea pe mare până la Troia.      Aici se așezară un nou cămin cu temei la curtea lui Priam, cu învoirea zeilor.                De-acum se dă pe față gândul Herei. Ea își aduse aminte că, mai demult, când Elena era o copiliță de numai doisprezece ani, ajunsese vestită în lumea întreagă pentru frumusețea ei și că regele Tezeu, întemeitorul Atenei, o furase de la casa părintească. Abia târziu, când frații ei, gemenii Castor și Polux, crescuseră mai mari, au adus-o cu greu acasă. După aceea au venit cei mai slăviți eroi ai vremii s-o pețească, iar printre ei erau Agamemnon, fratele lui Menelau, și chiar viteazul Ahile. Era și istețul Ulise, cel îndrăgit de Atena, zeița înțelepciunii. Între pețitori s-a născut o mare vrajbă, și ei erau aproape să se bată. Atunci înțeleptul Ulise, sfătuit de Atena, a vorbit astfel pețitorilor:                — Viteji din toate colțurile lumii! Să nu ne certăm pentru o femeie, oricât este ea de frumoasă, dacă ea nu voiește să meargă în casa nici unuia dintre noi! Iar dacă cineva o să izbutească s-o ieie cu șiretenie sau cu puterea, atunci mă gândesc cu groază ce războaie se vor dezlănțui în bietele noastre cetăți. De aceea socot că e mai bine ca alegerea soțului ei s-o facă însăși Elena. Apoi, să le legăm cu jurământ pe viitor! Dacă cineva va cuteza s-o răpească pe Elena din casa soțului, atunci noi cu toții, cu armatele noastre, să ne ridicăm laolaltă ca să-l pedepsim. Elena să fie astfel adusă din nou în casa soțului ei.                Pețitorii l-au ascultat pe Ulise, iar Elena a ales pe Menelau. Alegerea ei a fost chezășuită de toți eroii greci.                Hera hotărî acum să le aducă aminte tuturora legătura pe care au făcut-o la nunta Elenei. Ea trimise crainici zeiești; se înfățișă în visurile tuturor regilor Greciei și-i îndemnă să-și respecte cuvântul de odinioară. Ei toți i se supuseră, ci numai viteazul Ahile nu se arătă nicăieri.                Ahile, fiul zeiței Tetis și al muritorului Peleu, era sortit să moară tânăr dacă va cunoaște gloria. Ca să-l ferească de moarte, zeița Tetis îl dusese la curtea regelui Licomedes, îl îmbrăcase femeiște și-l pusese să toarcă lână alături cu fetele acestui regat. Numai istețul Ulise izbuti să-l scoată la iveală. El îmbrăcă veșminte de neguțător și intră în palatul lui Licomedes, aducând giuvaieruri și pânze de preț. Printre giuvaieruri, el furișă o sabie strălucutoare. Fetele de rege luară fiecare câte un giuvaer sau pânze subțiri, dar viteazul Ahile prinse îndată sabia. Ulise îl strigă pe nume, și astfel fu descoperit vicleșugul. Ahile părăsi palatul și pe fetele regelui Licomes și, în fruntea mirmidonilor săi, porni către cetatea Troiei, pe multe și mândre corăbii.                Dimpreună cu el se îndreptau acum către cetatea troiană, pe mii de corăbii, cei mai străluciți dintre eroii Greciei străvechi. Printre ei se zăreau de departe viteazul Aiax Telamonianul cu scutul cât un turn de cetate, Idomeneu din Creta, Diomede cel neînfricat, bătrânul Nestor neîntrecut în sfaturi, doctorul Mahaon în veșnică luptă cu moartea, care-i smulgea pe cei atinși de săgeți ascuțite ori de săbii tăioase.                Ulise cel isteț și prietenul său, bălanul Menelau, erau nelipsiți de la sfaturi și trudă.                Dar, pe deasupra tuturora, toți regii aleseseră pe fratele lui Menelau, pe Agamemnon, să fie rege peste regi și să cârmuiască oștile fără de număr pe valuri dușmănoase în războiul troian, fiind el cel mai curajos, mai cumpătat și cu sufletul neînfrânt. Stând la prora corabiei, îmbrăcat în armura scânteietoare, Agamemnon părea mai curând un zeu care poruncește valurilor și le supune.